Articole
——————————————————-
Iluzii necurate
Dacă ceva neînsemnat, zilnică, obisnuită, se întămplă în viață nostră, trece fără să lase urme, fiindcă traim în două dimensiuni, în cea personala în cea sociala, se întămpla ca raportul lor să fie întors pe dos. Prima dimensiune, deseori o considerăm internă, iar pe a doua externă, fiindcă are legătură cu mediul înconjurator. În Balcani, granița dintre cele două dimensiuni este cea dintre familia extinsa și societatea din jurul ei; pe de alta parte, in cazul societătii postmoderniste din occident, această graniță se îngustează, apropiindu-se de individ.
Este de înțeles că în societatea semipatriarhală a poporului balcanic, astăzi, individul încă treiește parțial în comuniune familiala sau de rudenie, neglijând nevoile proprii de cele mai multe ori, neluând în considerare. În cazuri speciale, le sacrifică pe ai lui în favoarea nevoilor obștești. Acest mod de trai sau mod de percepție a traiului, născut timpuriu în viața tribală din munții noștrii, era singurul scut de aparare în timpurile grele ale ocupațiilor prelungite în secole. Cu alte cuvinte, aceste raporte a individului cu comuniunea s-au născut ca o nevoie pentru a supraviețuii situațiilor, asigurând sprijinul comun al familiei in fata necazurilor, măini de lucru unite pentru asigurarea micilor venituri din insuficientul pămănt, pe care-l aveau, și solidaritatea pentru păstrarea dreptății sociale. Pentru aceste rațiuni au ajuns pînă în secolul XX vechile Canoane aproape neatinse, în munții Albaniei, fiindcă era singurul reglementator al acestei vieți colective, si avea putere de lege în această țară mereu ocupată de străini, și fără stat de drept.
În aceste condiții, obștea adjudeca și stabilea ce merita și ce nu membrii comunitatii.Viața privată, în sensul pe care societatea postmodernistă îl acordă, dreptul individului să decidă sau să aleagă, n-a existat in acea societate. Nu rareori, indivizii se bucurau sau se întristau în mod colectiv, trecând peste sentimentele proprii. În acest mod era întărită apartenența lor fața de ”familie”, fața de obștea înrudită sau era împusa și altora această apartenență. Cel mai răspăndit instrument de impunere a fost noțiunea de „moral”, conceptul ”rușinii” sau ”onoarei”, deseori alaturi de conceptul ”fidelității” fața de comunitate, în numele căreia individul trebuia să se solidarizeze cu deciziile, pe care altii le luasera inaintea lui. Câteodată se întămpla ca aceste decizii să fie chiar impotriva unor membrii ai comunitatii, dar acestia se supuneau majorității. În alte cazuri, individul era obligat sa ia partea persoanelor, ideilor, directivelor, indiferent de convigerile proprii și acesta era apreciat ca o dovada de fidelitate.
Această moștenire în modul de viață și în relații interpersonale a fost exploatat cu destul succes în perioada dictaturii comuniste, in care fidelitatea era extinsa peste granițele comunității sau obștei înrudite, pentru a fi folosită în slujba intereselor de partid. Morala s-a transformant întro mutantă, modificată ”genetic” morala de partid, adaptată condițiilor dictaturii. A născut celebrul ”Omul nou”!
Acest instrument moral acționa direct sau indirect, pînă la dăruire sau luarea vieții, așa cum am observat în mai multe cazuri extreme de casătorii ”forțate” sau ”interzise”, condiționate ideologic, manipulate sistematic. Nici cei neîngenughiați n-au scăpat de aceste cutume în perioada dictaturii. Acestora din urma le luau ”obrazul” sau personalitatea, erau expusi social pînă la excludere din viață, de cele mai multe ori pe nedrept, pentru a-i da spre exemplu, pentru a potoli masele largi încă incoștiente privind forța lor.
Abandonarea Canoanelor, a tradiției, combinarea și adoptarea unuei morale hibride, a dezorientat societatea balcanică evoluată în mod forțat în această direcție, sub dictatul puterilor străine. Ideea traiului fericit de pe vremea privațiunilor aspre, atât de mult raspandita în perioada dictaturii, a fost o iluzie amară in care, încă multi oameni mai cred. Omul înrobit, lipsit de drepturi elementare, de a alege sau de a decide pentru viața proprie, nu poate fi niciodată implinit, atât mai puțin fericit.
Escrocheria începe din momentul definirii acestor concepte, creîndu-se iluzia generală a apartenenței vietii private la viata onsteasca, inclusiv in ceea ce priveste bunurile individuale care au devenit peste noapte bunuri ale „obstei”.
Să trăiești fara dreptul oricarei alegeri personale, de dragul abstractului colectiv, fără să te bucuri de dreptul de veto în propria viata, eu unul aș numi asta o iluzie macabră, distrugătoare a imaginii de sine și a personalității umane, la nivel individual si colectiv. Este mai degraba o negare a identității, care duce națiunea intro criză adăncă morală. Acum, am impresia că trăim vremuri în care se recoltează rezultatele acestei crize morale, consecința lungului trai în iluzie a poporului, în care imoralitatea si brutalitatea interzicerii oricărei expresii de identitate de sine erau folosite in interesul partidului; acum – acestea sunt folosite pentru a pregati viitorul globalist și perspectivei integrării în UE a Albaniei. ”Omul nou” de atunci a devenit ”Băiat de ștept” acum.
Deseori îmi pun întrebarea - ”conceptul de integrare este o iluzie oare?”.
Depinde. Dacă este vorba de integrare națională, aceasta este o necesitate urgentă, care se contrapune forțelor centripete dezbinatoare. Dacă ne referim la globalizare și integrare europeană, în această fază, când încă n-am scăpat de iluzia comunistă și fără să ne punem pe picioare, să încercăm să alergăm cot la cot cu popoare ”atlete” ale dezvoltării, aș numi-o „idee aguridă de ageamiu”. Aceasta mi se pare o nouă iluzie, la fel de otravitoare ca și cea din perioada anterioara. Cu o privire rapidă, oricine ar observa că la ora actuală în Albania trăiește un popor indiferent, condus de „iluzioniști”, care vor sa urce călcând peste capetele profitorilor grupați în jurul lor.
Morala noastră Canonică, tradiția, au rămas undeva în istorie; alta, cea nouă, are nevoie de timp să se structureze. Sper să nu aiba nevoie de secole. Acesta cred eu, este momentul cel mai vulnerabil, pentru ca poporul nostru este dezorientat profund, printre iluziile împrumutate, in timp ce vecinii noștri ”pun paie pe foc”, oferindu-ne ”sprijinul frățește”, ca să ne „integrăm” la ei inițial, pe urmă vedem.
Iată cum îmi apare istoria în acest punct. Nu există altă cale dacă vrem să ne traim viața fără iluzii și să ne bucurăm de ceea ce înaintașii noștrii ne-au lăsat zălog; trebuie să ne intoarcem către istorie, către origine, să ne recapătăm propria identitatea , să fim în stare să facem față efectelor globaliste, care ne afectează deja. Aceasta se va realiza doar dacă fiecare dintre noi isi va accepta propria identitate moștenită, atât de necesară pentru dobândirea personalitatii noastre libere, sa fim conștienți de apartenența familială, de rudenie și de cea etnică națională.
Atunci când vom adopta noile norme morale, să avem grijă să nu negăm în totalitate morala noastră moștenită, ci in mod selectiv, astfel incat trecutul și prezentul să fie in armonie. Se spune că inaintași noștrii au fost creatori de popoare, avem o mostenire bogata, rezerve uriase de cultura, și mai avem multe de spus. Este suficient să aruncăm o privire în interiorul nostru, să ne intoarcem privirile de la cei din jur către noi însine, și să observăm ceea ce este esențial – că rădăcinile noastre sunt atât de adănc înfipte, incât au hranit și alte popoare. Apartenența noastră europeană s-a stabilit prin nașterea neamului, si nu este nevoie sa dovedim ceva legat de acest aspect.
Acum avem altceva de rezolvat, probleme de-ale noastre, așa că s-o lăsăm pe UE să-si urmeze singură drumul ei, că pe noi aici ne găsește oricând, chiar in inima ei.
Înlocuirea iluziilor vechi cu altele noi nu ne duce nicăieri, dimpotrivă, ne îndreapta spre un abis necunoscut, unde vom cădea pradă propriilor noastre iluzii. Viitorul nostru trebuie sa aiba, și are altă direcție, sunt sigur de asta!
București, 25.04.2012
——————————————————————
Arenele
Trăim în paralel întro arenă mare și una mică de tot, cu toţii odata și pentru totdeauna.
Arenele s-au născut demult, de când îl aveam împarat pe Julius Cezar. Coloseum – arena gladiatorilor 
glorioși, al nostru Spartacus răsculat, arena turmei îmbătate, care a transformat crima în joc şi agrement zilnic, odihnitor, prin care erau uitate necazurile zilei. Pâine şi circ (panem et circenses) să-i dai turmei, au spus patricienii romani. Arena și vinul, cele două remedii antistres, şî-au păstrat efectul miraculos asupra spiritelor de foame tulburate. Arena Romei, mai nou putem spune, Roma Arenei. Au conservat Coloseum-ul, îl folosesc ca atracție pentru turiștii spectatori, curioșii și poeții timpurilor moderne. Păstrăm simbolul lui, fiindcă ne reprezintă întrun fel, ne prezintă, spune cine suntem, de unde venim. Fără arena aceasta, ce am fi astăzi?
Arena, gladiatorii, patricienii și turma; cu timpul s-au unit, s-au amestecat întrun sistem, echilibru supraviețuitor, ajuns viu până la noi, urmașii lor degradați. Arena gladiatorilor a înlocuit amfiteatrele, iar mășcile tragi-comice au fost scoase, actorii și spectatori au schimbat rolurile, s-au amestecat și au luptat între ei pentru a obține mult râvnita glorie. Au luptat toți, noi cu noi, voi cu voi, ei cu ei, apoi au schimbat locurile, noi cu voi, voi cu ei și ei cu noi. Politica a înlocuit filozofia și poezia, iar măstile au devenit sabii și scuturi. Turma spectatoare, judecatoare și călău, lua sau ierta viața actorilor, jucătorilor tragediei macabre, numai cu degetul mare al mănii drepte. Puterea forței a invadat spiritele îmbătate și viața lor dependentă. Arena a invadat-o, a dominat-o, a stăpănit turma drogată, a îgenuncheato, a făcuto să se roage și la sfărșit să o iubească.
Arenei gladiatorilor i-a luat locul cea a circului, care a întors măștile inapoi. Clovnul acrobat, vopsit de nerecunoscut , a imitat pe cine a vrut și a răs. Râdea publicul, fiindcă de aceea venise. Clovnul era plătit să fie ridicol, iar turma plătea să rădă și a răs la nesfărșit. Săracul clovn și când plănge pare că râde, când disperat fiind țipă și cere ajutor, turma răde fără să-l creadă nici când moare. Guipleni, un comedian ambulant, a părăsit căruța, a urcat întro zi rangul în societate, iar după ce a fost descoperit ca fiind Lord, a cunoscut şi arena virtuală. N-a avut noroc săracu, locurile ocupate, a rămas clovnul obișnuit, fără grade, n-a devenit un politician. Arena s-a schimbat dar nu și jocul și nici sistemul. Actorii și spectatorii au rămas la fel. Arena politică, publică, a săngerat secular. Aparițiile au devenit spectacole lungi, serialele crimelor, ale genocidelor și invaziilor repetate. Lăcomia nu s-a stins, nu s-a săturat, dinpotriva a crescut, s-a lărgit, a luat dimensiuni regionale, continentale, globale. Spectacolul tragi-comic continua la nesfărșit. Politicianul gladiator, actor, jucător, clovn, are un singur rost: să-i dea turmei ce vrea, ce merită, panem et circenses. Când pâine nu mai este, rămăne circ, și cu atât e de ajuns azi.
Arena mare, arena mică, nu sunt la fel. Există ranguri și ierarhii, ca la armată, la fel. Sunt ca matrioșca, dar cu o mică diferență; cele mici de tot, intră la gramadă in arena mare și nu câte una câte una, nici una peste alta. Arenele mici, cele locale, fiind multe, stau jos, la bază îşi au locul, după sau peste ele se așează cele raionale, continentale și sus de tot cea globală. Înalta cupola stă deasupra, la nori, nici nu se vede, iar munca – o lucrare subterană, urme lasă. Gladiatorii arenelor mici sunt la vedere, sunt cunoscuți de către toți acești clovni ambulanți. Ei răd când turma plănge și plăng zămbind. Se umflă in arena, până la pleznire, când sunt aplaudați, altfel – când e tăcere, cu coada între picioare stau cuminți, cu urechile sus, şi amar zămbesc de zor. Lacrimile nu fac zgomot și nu li se aude curgând. In arena mică încape o turma mică, iar clovnul este și mai mic. Cu toții împreuna se fac precum o mănă, uni răd și alții plâng – habar n-au dece. Jocul mic se învărte ușor, îl întorc aşa cum trebuie, pe unde trebuie și unde trebuie. Rănjesc plăngând, cu măinile în buzunare, dar către ai lor, dansează, învață step, uneori și cazacioc. Schimbă portrete, steaguri, blazone, discursuri, pălării, farfurii, dar întodeauna sunt cu lingura la brău. Clovnii mici sunt ”originali”, știu să imite orice, fac precum leii și căinii, ca pisicile și ca iepurii, dar obligaturiu ca porcul și magarul. Când li se umflă mult șalvarii, arena mică nu-i încape, în aer se ridică, iar vântul îi ia precum un balon. Unul zboară, dar altul vine imediat, începe jocul!.
” Vorbe multe aruncate, de vănt spălate au rămas”
Arenele trecute, plutesc în aer și în noi, în cerul memoriei colective. Văd stălpi, bucăți cazute, marmura împrăștiată, monumente sparte, pietre, acoperișuri, sulițe și săbii aruncate, măini și picioare, corpuri sfășiate. Plutesc în vid și întuneric, așteaptând să fie descoperite. Bucăți de arene, de scări, de gladiatori jucători, judecători, călăi morți, desfigurați în timp, care n-au nume, n-au figură, ci numai umbră din ceea ce a fost. Privit de sus le naște nostalgia, privit de jos, istoria camuflată a arenelor evaporate, îmi dă fiori, îmi pierd pofta și de viață. Dacă nu vrei să intri în lumea insomniei veșnice, să nu încerci să afli unde ai fost, în ce loc al arenei te-ai așezat, pe ce scaun. Mai bine cu amintirile ascunse, schimbate, transformate în cămpii cu flori atent așezate, mergem spre un viitor glorios comunitar. Să uităm tot, nu ne trebuie, ce rost are să-i înviăm pe cei morți, cei căzuți și uitați, ai trecutului nostru rușinos, jucat în acea arenă disparută, pare!
Trăim în arena mică și cea mare, concomitent. În lumi paralele, în lumea noastră și a lor, aproape și departe în același timp. Câti ochi ne trebuie să observăm toți actorii care mișcă, în cele două arene paralele, câtă minte ne trebuie să înțelegem ce a fost, ce este și ce va fi. Cine nu-și știe locul și sare sus, din cea mică în cea mare, si-o atinge, loveşte cu capul la tavan, asupra căruia s-au așezat zeii, în jurul mesei globale. Arena noastră, cea mică, prinsă în colivia acoperită cu un cearceaf european, zic ei: pute. Fiind acoperită, tot o colivie neaerisită a rămas. Nici-unul nu vrea săi ridice macar colțul, să arunce o privire către arena noastră colivie, să vadă jocul clovn-cobaiul nostru, dansând disperat în roata învărtită la nesfărșit.
București, 19.02.2012
———————————————————–
Cunoscutul intelectual Moikom Zeqo, în artikolul lui ”Politica şi falsificarea
nationalităţii” pune întrebările:
Există adevărul? Se găseşte adevărul? Ne trebuie Adevărul ?
Adevărul neadevărurilor
Adevărul este specific şi deosebit pentru fiecare dintre noi. Adevărul unui grup social mai larg sau al unui popor se apropie de adevărului ”absolut”, dacă există aşa ceva! Va dau un exemplu de adevăr pe care-l ştiu, de-al nostru – suntem albanezi, naţiunea noastră este albaneză.
Între timp, am constatat că adevărul nostru individual este atât de relativ, cât şi schimbător în timp. Deseori adevărul se află undeva între realitate şi imginar, între real şi propaganda, între nevoile societăţii şi ale gruparilor politice. Se întămplă, că neadevărul crezut să aibă aceiaşi putere cât are adevărul propriuzis (de ex. – Cultura greacă este cea mai veche cultura din Europa), dar inversul nu prea se întămplă, de aceea, deseori, în loc să se caute adevărul ascuns (ex. – Istoria prehelenă a limbii albaneze, sau istoria adevărată a Balcanilor), se caută neadevărul credibil sau cel puţin acceptat de opinia publică. Se întămplă ca un neadevăr dovedit, să fie acceptat din raţiuni statale sau naţionale, oricum, el se utilizează, se foloseşte pentru dezbatere sau polemici zgomotose, pentru a crea anumite situaţii favorabile conjucturale – aşa avem cazul falsei considerări a Kosovei ca fiind leagănul Sărbiei.
Cine descoperă adevărul lui, suferă pentru el toată viaţă, fiindcă nimeni nu îl crede în condiţiile in care un neadevăr este acceptat înainte în locul lui. Celor care se folosesc de neadevăruri pentru a asigura anumite influenţe politice, nu le pasă de o posibilă demascare a lor, un lucru dificil în cazul să se întămplă, când majoritatea preferă să se lase minţită de dragul visurilor proprii. Aşa de exemplu, propaganda enveristă din perioada dictaturii a fost crezută de albanezii din afara Albaniei, şi mai sunt inca oameni ce refuză să vadă realitatea acelei perioade. În cazuri extreme, neadevărurile fabricate pot să fie înlocuite unul cu celalalt, după caz, fără să fie cineva preocupat pentru a le dovedi. Se întămplă că se răspăndesc în public neadevăruri, pentra a obţine efecte temporare, care se uzează rapid, dar impactul lor rămăne.
Nimeni nu poaet fi sigur că posedă adevărul absolut, fiindcă se poate întămpla, să fie cel mai mare neadevăr, pe care, din păcate îl descoperă la sfărşitul vieţii. Amarăciunea creşte şi mai mult în acest caz, când înţelegi că ai dus în spinare toate suferinţele în mod onest, fără să regreţi; în multe cazuri, veteranii de război au fost în asemena situaţii.
Uneori, pentru raţiuni majore, eşti obligat să declari un neadevăr şi pentru acel moment să te simţi liniştit fiindcă ti-ai făcut datoria cu onestitate. Aici începe marea dilema şi suferinţa sufletească a oamenilor oneşti. Neadevărul se foloseste de onestitatea unor indivizi pentru a se propaga, pentru a avea efectul programat de producătorul lui. Combinat cu neonestitatea, nu asigură credibilitatea, de aceea se preferă se fie evitată asemena situaţie fiind o combinaţie proastă, căutând un mediu mai fertil pentru plantarea lui.
Pe de altă parte, ştim că onestitatea exagerată este considerata naivitate, care este stimulată de nivelul scăzut de informare şi încarcată cu diferite prejudicii istorice sau ideologice; ea multiplică efectele produse. Neadevărul proiectat cu scopuri prestabilite, depăşeşte pragurile normale de influenţă, intrând în domeniul manipulării politice (vez. raportul lui Dik Marti ). S-ar putea ca aceasta să fie raţiunea pentru care aceleaşi evenimente au istorii diferite, care nu seamănă între ele sau au diferenţe vizibile excludente, care s-au scris şi au fost folosite în perioade diferite pentru motivele pragmatice ale conjucturii de moment.
Analiştii politici sunt formatori de opinie în societate şi unii dintre ei ajung la nivelul unui profesionist. Ei se folosesc în acelaşi timp de faptele interpretate, combinate cu diferite puncte de vedere, apeleaza la comparatii cu trecutul şi prognozează viitorul, unde doza de subiectivizm este vizibilă. Trag concluzii, deseori discutabile, care devin izvor de polemici şi de dezbateri publice, alimentând industria mediei cu subiecte şi teme, poate nu atât de utile, dar totuşi devin interesante pentru publicul mediocru. Ţinta lor lor este clară şi efectul este aducător de profit, deoarece crează dependenţă printre amatorii înfometaţi de sensaţii.
Globalismul propavaduit astăzi se află întro fază incipienta de implementare, fiind mult tratat teoretic, cu concluzii socio-politice orientate, care sunt bazate pe o istorie a umanităţii, încă nefiltrată de neadevărurile acceptate şi strecurate pînă în prezent. Istoria antică, a ajuns în zilele noastre destul de mutilată, datorită puţinei documentaţii şi mulţimii de interpretări indirecte, încarcate de subiectivismul autorilor antici, ceea ce dă măna liberă manipulării subiectelor politice din prezent. Între timp, istoria modernă, de la început s-a construit pe înterpretări orientate ideologic şi politic. Variantele ei diferă dependent de aria geografică unde s-au produs, mai ales când este vorba despre Balcanul înapoiat şi fără cultura necesară a documentări istoriei. De aceea, rămăne în la libera interpretare a consumatorului ei să aleagă varianta istorică credibilă, care de obicei se potriveşte obiectivelor clasei politice majoritare din ţara respectivă.
În Balcani s-au creat mituri locale în diferite variante. Statele noi, care au înflorit ca ciupercile după ploie în secolul XIX, cum ar fi Sărbia, Grecia, Munte Negru şi Bulgaria, aveau nevoie de o istorie antică prelucrată. Să nu vorbim de Macedonia inexistenta atunci, care n-a ştiut cui să-i fure mai înainte puţina istorie, ca să aibă şi ea una credibilă. Mai la îndemăna a avuto pe cea albaneză, fiindcă nu avea de cine să sa fie contrazisă. Albania lipsita de stat, încărcată cu istorie la greu, a văndut o parte din ea vecinilor înfometaţi, la fel ca şi pămănturile fără stăpăn, dar între timp a pierdut caietul unde era notat adevărul ei dureros. Acum firul s-a încurcat rău şi este dificil să se găsească capul si coada evenimentelor. Adevărul însăngerat a fost deformat, s-a transformat, s-a dat deoparte şi în locul lui s-au născut mii de neadevăruri colorate, romantice, care sunt alimentate de politic şi în acelaşi timp alimentează ura oarbă producătoare de masacre.
Raportul între adevărul şi neadevărul ia forma simbolului ying-yang circumscris la un cerc. Adevărul mare are un neadevăr mic şi invers, adevărul mic devine complementar cu un neadevăr mare. În societatea umană stratificată cu o ierarhie piramidală, acest raport între adevăr si nedevăr capătă valori diferite, variind după poziţia stratului social de la baza piramidei pînă la vărful ei. În condiţiile unei comunicări limitate intre nivelurile piramidei, adevărul de la vărf nu ajunge niciodată la bază în forma lui originală, iar micile neadevăruri locale ale bazei, controlate şi folosite de vărful piramidei, sunt productiv combinate de interese marunte.
Acum este la modă teoria conspiraţiei, care induce confuzie la nivelurile de jos şi descurajează partizanii adevărului absolut. Combinarea curiozităţii cu senzaţionalul descoperirilor s-a transformat în marfă uşor vandabilă, care limităndu-se la nivelul constatărilor despre adevărul bănuit sau despre neadevărurile acceptate, crează tabloul neclar al trecutului pentru a crea imaginea deformata sau orientata a viitorului. În societatea umană raportul între adevăr şi neadevăr este indicatorul nivelului dezvoltării ei. Suntem încă în faza de creştere şi drumul spre adevăr este lung.
”Nici în timpurile cele mai întunecate, n-a existat un atac şi o teroare atât de monstruoasa impotriva albanezilor ca naţiune în sine, omogenă, egală, dar diferită, distinct de alte naţiuni.” – spune de a dreptul Moikom. Să nu pierdeţi ocazia să-l citiţi pe maestrul Moikom Zeqo (http://www.pashtriku.org/).
Vă spun un adevăr sigur – Moikom Zeqo este un albanez adevarat.
Bucureşti, 24.03.2011
——————————————————-
Coment la comunicatul publicat la ziarul ”Romania Noua” despre scrisoarea lui Hillary Clinton adresata vice primului ministru si ministrului externe Albaniei Ilir Metahttp://www.romanianoua.ro/clinton-vom-grabi-noi-recunoasteri-a-kosovei/2010/08/17#comment-6
Dr.Perparim Demi, Incurajarea publica, pe care da Hillary Clinton in acest mesaj este de o importanca foarte mare in acest moment. Guvernul albanez s-a implicat intrun proiect, pentru realizarea independentei Kosovei, de o importanca ”zero” pentru poporul albanez. Aceasta exprima vointa si aspiratia seculara a poporului nostru, care de 2000 de ani lupta pentru libertate. Sarcina este grea, dar noi nu ne dam inapoi nicio data si fata de nimic pana la realizarea completa si definitiva a independentei, a unurii si a construirii viitorului nostru prosper. Poporul martir a Kosovei merita sprijinul cuvenit din partea tuturor conpatriotilor lui oriunde se afla, dar in primul rand din partea statului albanez. Acest sprijin nu consista numai in partea formala si declarativa, dar intro colaborare stransa in toate directiile pentru consolidarea democratiei, lupta impotriva coruptiei, dezvoltarea infrastructurii si economiei, educatiei si societatii civile. Avem multe de invatat, multe de realizat in acest secol care a rupt ginionul secului trecut. Vom recupera timpul si vom iesii in frunte pentru a pune si noi contributia noastra in viitorul comunitatii europene in constructie.In acest moment s-a deschis drumul de mult asteptat, am intrat accelerat in calea dezvoltarii, avem obiective clar vizibile, prin realizarea carora vom crea conditii si mediul necesar pentru o pace si stabilitate in raionul Balcanului. Cu aceasta vom dovedii inca o data ca poporul albanez este un factor important de neocolit pentru stabilitatea regiunii. Sloganul ca Balcanul este ”un butoi de pulbere..” in sensul ca este sursa de conflicte regionale – este fals. Conflictele au fost generate numai de politicile shovine a unor guverne locale (Grecia si Sarbia) care au avut norocul sa fie create putin inainte de statul albanez, in perioada destramarii imperiului Osman. Fiind primi au permis sa alimenteze pretentii pentru extindere in detrimentul poporului nostru.
Lupta poporului albanez pentru supravietuire si in apararea pamanturilor stravechi este justificabila si nu pot sa fie considerata sub nicio forma un generator de conflicte. Idea ”sa murim, sa disparem ca sa fie pace” este criminala si nu vom accepta nicio data. Un popor care a luptat tot timpul fara interupere (500 ani) pentru liberatate, care a contribuit masiv pentru eliberarea tarilor vecine si crearea statelor independente in sec.XIX, merita recunoastere – ceea ce inca nu a obtinut.
Suntem optimisti, dar istoria ne a invatat sa fiim vigilenti. Stiim sa apreciem prietenii si sa punem la punct dusmanii. Suntem deschisi la colaborare dar cerem ca respectul si efortul sa fie reciproc. Suntem mandru pentru istoria si cultura noastra si in acelasi tim suntem iubitori ai culturii altora unde am contribuit si noi cu scriitori, artisti, filozofi si oameni de stiinta, politicieni si oameni de stat. Pentru prieteni, calatori straini, in mod traditional am avut usa deschisa, si asta au remarcat si apreciat multi incepand de Bayron, Edith Durhan, Han, Puqueville etc.
Sprijinul pe care Statele Unite ne acorda are la baza recunoasterea, aprecierea, dreptatea, idealul democratiei si proiectia viitorului pacii in Balcani. Ea reprezinta o politica justa, constructiva, legitima, care ne ofera perspectiva dezvoltarii democratiei in aceasta zona a Europei unde a lipsit cu desafarsit datorita lacomiei, ultranationalizmului si shovenizmului alimentat de interese meschine a factorilor de influenta vremurilor instabile in acest continent batran. Europa Unita nu poate fii daca nu renuntam de acest trecut sangerat si daca nu cream o noua baza reparand greselile istoriei.
Poporul albanez, care a suportat consecintele, care a fost praduit, impartit, epurat, victima genocidelor petrecute, este cel mai dornic pentru pace si stabilitate. Vede viitorul optimist si este dispus sa contribuie in instalarea unei convetuirii pasnice a popoarelor din Balcani. Bucuresti, 18.08.2010
————————————————————-
Noi vom salva Europa din criza Greaca!
Reprezentantii guvernamentali si ai diplomatiei albaneze sunt foarte atenti si rezervati privind problema nationala, mai ales cand este cazul unor declaratii in forumuri internationale.
Deseori sunt tacuti, alteori accepta orice propunere a tarilor vecine chiar si cand sunt constienti ca acestea sunt impotriva aspiratiilor noastre si ne pun intro pozitie inferioara, nerespectand principiul reciprocitatii.
Nu iau nicio initiativa internationala pentru apararea drepturilor albanezilor care traiesc in tarile vecine, cu toate ca sunt cazuri grave de incalcari flagrante, si nu putine. Ei isi justifica acest comportament prin necesitatea pastrarii relatiilor bune de vecinatatile, cu orice prêt, pentru a indeplinii cerintele UE in aceasta directie.
Pe de alta parte sunt foarte toleranti fata de tarile vecine, presupunand ca numai asa aceste tari vor ajuta Albania si vor face loby pentru intrarea noastra in UE.
Tarile vecine ii cunosc foarte bine, mai ales Grecia, fiindca are experienta in relatia cu guvernele albaneze, asadar ei nu fac economii la amenintari de fiecare data cand au ocazia. Ei exploateaza fiecare caz si fiecare zi pentru a-si realiza obiectivele lor in detrimentul intereselor noastre nationale. Dupa ce au finalizat denationalizarea populatiei albaneze din Grecia, acum s-au apucat de denationalizarea albanezilor din sudul Albaniei, folosind metode si mijloace noi, adaptate la conditiile actuale. Grecia promite guvernului albanez, ca o sa faca tot ce e in putinta lui pentru intrarea Albaniei in UE, dar numai dupa ce vor “greciza” cel putin jumatate dintre cetatenii albanezi si dupa ce vor “coloniza” integral economia albaneza. Sunt sigur ca in deficitul bugetar al Greciei, care a determinat criza adanca pe care suportam cu totii , au influentat mult si pensionarii albanezi, care primesc cate 300 euro/ persoana (numai cei care se declara greci), si finantarile pentru campaniile electorale din Albania. Acestea sunt niste investitii pe termen lung care vor aduce un profit inmultit in viitor din exploatarea “coloniei albaneze”, a resurselor naturale si umane ale viitoarei Albanii in cadrul UE.
Din cate imi amintesc din spusele batranilor, in perioada interbelica, Grecia era cea mai saraca tara din Europa, de unde populatia a emigrat pe unde a putut, ca sa scape de foame. O parte dintre ei veneau si lucrau ca zilieri la noi in Albania si au fost tratati cu generozitate de populatia primitoare albaneza a Ciameriei, Thesaliei, Delvinei si Laberiei etc. O parte dintre ei sunt si au ramas pina in prezent acolo si se numesc minoritatea greaca; acestia au mai multe drepturi decat grecii din Grecia, fiindca “manaca” resurse din ambele parti.
Se pare ca a venit randul iarasi sa ii tinem pe greci cu paine, deoarece sunt in criza. De 20 de ani, o forta de munca de cca. 500.000 de albanezi, lucreaza pentru prosperitatea poporului grec, care contribuie la bugetul statului grec, cu toate ca cea mai mare parte dintre ei nu beneficiaza cu nimic din drepturile convenite pentru munca prestata. Multi dintre ei, mai ales in anii 90, s-au angajat la negru contribuind la inbogatirea evazionistilor fiscali greci.
Pe scurt, viitorul este “pozitiv”, Grecia va iesi din criza punand la munca albanezii in Grecia si din Albania, iar Albania va intra in Europa sub supravegheerea Greciei, iar politicienii albanezi vor castiga voturile albanezilor grecizati, care deja nu sunt putini.
Ca rezultat, “noi, cei care am aparat Europa si crestinismul de ocupatia Osmana, autosacrificandu-ne pentru 500 de ani, noi care am contribuit la razboiul impotriva fascismului fara sa cerem nicio despagubire, noi – dupa ce am contribuit pentru pace in Europa de dupa razboi, dezarmand kosovarii in 1946, tinand ostatici refugiatii ciami ca sa nu se intoarca in vetrele lor, acceptand deciziile tuturor congreselor si conferintelor europene pentru impartirea pamanturilor noastre, dupa ce am plecat linistiti din pamanturile noastre si cu capul jos, ca sa facem loc grecilor si sarbilor, care s-au asezat ca in curtea lor, si dupa ce am contribuit dupa ‘90 la imbogatirea diplomatilor europeni saraci in Albania, acum vom da contributia noastra pretioasa pentru a salva Europa din criza Greciei”. Aceasta o vom face prin mai multe metode:
–muncind direct, cu forta noastra de munca ieftina, care va scadea costurile productiei si va creste eficienta economiei grecesti;
–platind statului grec taxe si impozite fara sa pretindem nici-un drept din codul muncii si prevederile asigurarilor sociale, pe care legislatia le garanteaza lucratorilor, cetatenilor Greciei;
–transferand in Grecia valoarea adaugata produsa de economia albaneza, mai ales in domeniul bancar si al telecomunicatiilor;
–transferand patriarhiei din Atena toate veniturile bisericii ortodoxe “autochefala” albaneza;
–dand concesii si dreptul de exploatare a resurselor naturale si umane ale Albaniei, in mod preferential fara sa supuna regurilor pietei libere;
–aproband in mod automat orice proiect de lege lansat de partidul minoritatii grecesti si aliatilor lor;
–necerand retrocedarea proprietatilor albanezilor si permitand explatarea abuziva a acestor proprietati de catre cetatenii greci, fara sa cerem daune sau uzufructul, care ne apartine.
Lista poate continua …. si este lunga, daca avem in vedere genialitatea politicienilor vorio-epirioti cand este vorba de exploatarea situatiilor, pentru a recolta la maxim orice vine de la populatia albaneza, oriunde ar fi ea.
Toate acestea se vor intampla daca guvernantii nostrii nu isi vor baga mintiile in cap; sa gandeasca bine inainte sa ceara intrarea in UE. Este bina sa intram, problema este cum vom intra, in genuchi, sau lingand dusumeaua cu limba.
Si daca nu intram ce-o fi ?
Noi si asa suntem in Europa si nu ne miscam de aici, n-avem unde sa ne ducem, nu plecam in Africa. Europenilor, daca le place sa vina sa faca plaja la noi, poate s-au plictisit de Grecia, care ii costa acumatat de mult!
Bucuresti, 29.07.2010
———————————————-
Text replica pentru articolul:
“Codul secret al Albaniei: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”
Publicat Sâmbătă, 10 Iulie 2010deCătălin Alistarila evz.ro – portal de stiri.
Draga Catalin, permiteti sa ma prezint.
Sunt Dr.Perparim Demi, cercetator de meserie, in domeniul industriei metalurgice, originar din Albania iar in ultimii 20 de ani – platitor de taxe si votant in Romania.
Asa cum imi iubesc poporul meu, sunt si un iubitor al poporului roman, cu bunele si relele lui. Cunosc suficient limba, cultura si istoria poporului roman ca sa imi dau seama ca suntem popoare strans inrudite, care au dezvoltat diferit dialecte si limbi cu radacini stravechi comune Traco-Ilire.
Cultura si limba pe care noi am mostenito de la strabunii nostrii, sta la bazaformarii culturii si limbilor moderne europeane, inclusiv a limbilor latine si greaca. Sunt mandru pentru aceasta mostenire pe care o regasesc pretuntindi in folclorul balcanic in toate regiunile lui, de la Peloponez si pina in Basarabia, de la Istambul si pina in Dalmatia.
Articolul “Codul secret al Albaniei:ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” publicat de dvs la evz.ro in data de 10 Iulie 2010, expune doar partialanumite aspecte ale canoanelorscrise de principe Lek Dukagjini.
In aceasta prezentare pe care o faceti, sunt introduse si parerile si opiniile dvs generalizari sierori cronologice, ilustrate cu niste poze nedemne,care nu reprezintaimagina Albaniei de azi.
Se observa clar tendetiozitatea materialului, in care ati folositsubiectul romanului lui Kadare (care nu este un Nobelist inca, dar speram sa fie), si de presa tabloida din Albania (omologii dvs).
In acest mod ati declansat o valansa de isterie de comentarii si ati pus paie la focul subcultural din Romania.
Se spune in ambele limbi “…ca padure fara uscaturi nu exista”, dar oare – ce va atrage atat de mult la uscaturile din Albania , ca sa generalizati si sa nu vedeti din cauza lor padurea?
Imi aduc aminte cat de frustrant a fost pentru tot poporul roman, campania anti-romaneasca din massmedia italiana de acum doi ani, oare vreti sa va razbunati pe italieni injurand albanezii?
Sau exista si alt scop, mai politic, mai ascuns ?
Daca este cazul din urma, sunt sigur ca servicii de genul asta se platesc cu bani grei (bine veniti pentru unii in perioada de criza pe care o tranversam).
Deasemena sunt sigur ca platitori se gasesc, daca nu in tara, in afara. Mai ales acum ca asteptam rezultatele judecatii de la Haga despre independenta Kosovei. Cred ca v-ati atins scopul, dar nu sunteti primul. In 1999, ca sa se informeze despre ce se intampla in Kosovo,s-a dus si Ion Cristoiu la Beograd, si a aflat tot “adevarul” despre albanezi, ”uzurpatori” ai pamanturilor lor, care se “automasacrau in grup” ca sa dea vina asupra “marelui patriot sarb”, bietul Milosevici “nevinovat”.
Scuzati-ma ca am intrat putin in politica, dar subiectul si momentul ales, modul de prezentare si comentariile – se campotrivesc, nu este asa? Sunt sigur ca ati servit tarii, si ati contribuit pentru pacea din Balcani, pentru stabilirea bunelor relatii cu tarile vecine. Orice are un pret astazi.
Nu stiu daca este cazul sa va povestesc ceva despre conoanele in Albania, din Balcani sau din alte parti ale Europei. Despre vechimea si rolul lor in perioada respectiva. Un lucru este sigur, daca in antichitate nu se impuneau niste canoane potrivite in societate, nu apareau ulterior nici dreptul roman si nici legislatia moderna de azi. Orice are un inceput. Meritul printului Lek (mare om de cultura in perioada renasterii europene), a fost ca le-a lasat vii in toate dimensiunile lor.
Canoanele reprezinta bazele dreptului penal, dreptului administrativ si dreptului civil pe baza carora era condusa societatea antica, pentru o perioada de mii de ani. In periodele de ocupatie a balcaniului, de catre barbarii din diferite perioade si colturi ale lumii, inclusiv in perioda invaziei slavilor de sud, popoarele noastre au rezistat si au conservat cultura, limba si identitatea lordatorita acestor canoane care reglementau perfect viata sociala timpurie.
Datorita acestui om de cultura, avem astazi acest ducument rar, care a fost interzis si distrus de ocupatori tarii noastre, de romani in primul rand, care au ars si furat tot ce au gasit in Balcani.
Patricienii romani au distrus tot, ca sa fie ei cei care au descoperit tot ce a ramas in urma. De aici gasim si motivul inventarii limbi latine , care nicio data nu a “prins” cu adevarat la popor. Iar niste pseudolingvisti au avut “marea idee” sa numeasca limba traca vorbita atunci in penisula Apenina ca “latina vulgara”, sau – “Greaca veche”, in sudul Balcaniului.
Daca doriti sa stiti mai multe despre poporul albanez, cultura albaneza, limba albaneza etc., va recomand sa cititi operele lu Nicolae Iorga, Hasdeu, Carmen Silva (Regina Elisabeta), Elena Ghica, etc. iar daca vreti sa vedeti imagini de azi din Albania, va rog sa intrati pe www.google.com si scrieti in bara de cautare cuvantul Albania. Deasemenea, va recomand ca in cazul in care veti mai atinge acest subiect – sa citi Canoanele inainte de asta, le gasiti in limbile de circulatie internationala, si analizele publicate despre ele in medii Profesionale din Europa.
In sfarsit, presa este libera si puteti sa scrieti orice despre orice tara si oricare popor, va fi biografia dvs profesionala, va fi numele dvs in joc.
Albania si poporul albanez isi vede de treaba lui si nu isi schimba parerile lui despre poporul roman din cauza unor autori “ziaristi” ca dvs., indiferent pentru cine lucrati. Eu aleg sa vad padurea inflorita, nu uscaturile din Romania.
Presupun ca ati scris acest articol nu pentru albanezi, ci pentru publicul roman cu scopul dezinformarii acestuia, actiune foarte la moda in massmedia actuala in Romania; si poate cu speranta sa fie preluat de presa sarbeasca sau in cel mai bun caz de cea occidentala. O sa aiba grija sarbi despre asta.
Bucuresti,18.07.2010
———————————————————–
Când vuietul munţilor urcã pânã la cer,
apa mãrii se-nalţã, apa rãului se umflã,
se trezesc zei, un popor sã ridicã.
Autorul P.D.Iunie 2010 ——————————————————– Part I Mai sunt conflicte azi in Balcani?„Un lucru este clar, daca vrem pace, trebuie sa cerem scuze, sa recunoastem ca am gresit cindva si sa incercam sa reparam ce se poate in cadrul integrarii in comunitatea Europeana.”Vechiul Balcan a intrat in secolul XX cu multe conflicte prost gestionate, ale caror consecinte sunt resimtite si acum. Momentul caderii marilor imperii (Osman, Habsburgic, Tarist), care detineau diferite parti din teritoriu in Balcani, a prins si popoarele in faza de renastere, chiar daca acestea inca nu aveau structuri statale cu puteri si experienta politica pentru apararea drepturilor si teritoriilor lor. In asemena situatie s-a aflat poporul Albanez, ca si cel Roman din Basarabia. In 1913, intr-un Congres la Londra, marile puteri au creat o noua harta a Balcaniului. In saloanele luxoase londoneze, au creionat impartirea teritoriului, care a „macelarit” poporul albanez, impartindu-l in cinci state nou create (Grecia, Macedonia, Sarbia, Muntenegru si Albania). Acest vechi popor balcanic, de origina Traco-Ilira, care a contribuit din antichitate la formarea limbilor si culturilor europene, condus de marele erou legendar Gheorghe Kastriot (Skanderbeg) a aparat crestinismul cu vitejie, in epoca in care era amenintat puternic. In cele cinci secole de ocupatie care au urmat, mania sultanului nu i-a ingenunghiat. Sub imperiul Osman a fost impartit in patru vilaiete – cu capitale in orasele Ianina, Scoplie, Manastir si Shkodra, iar dupa primul razboi mondial - acest teritoriu locuit majoritar de albanezi a fost impartit in cinci state. Statul Albanez a fost creat in 1912 si recunoscut la insistentele Italiei si Austro-Ungariei (congresul Londrei 1913), care aveau alte interese in Balcani. Pina la 1920 a fost un teritoriu ocupat de armatele din Italia, Sarbia, Grecia, Austro-Ungaria etc., de fapto crearea statului albanez s-a intamplat in 1920, dupa ce s-au retras armatele straine. Micutul stat Albanez a fost inconjurat de noi vecini (Grecia, Macedonia, Sarbia, Muntenegru), care de fapt erau teritorii locuite tot de albanezi. Avand in spate cateo mare putere (Londra, Paris, Moscova), guvernele acestor tari s-au apucat imediat de treaba, sa faca sterilizarea, inlocuirea, dezalbanizarea acestor teritorii, prin metode si forme care mai de care . Albanezii ramasi singuri, tradati de toti, au rezistat cat si cum au putut. Pomenim aici razboiul din Shkodra (Albanezo-Muntenegrean, 1908 – 1913) descris cu multe detalii amanuntite de Edit Durhan ( scritoare din Anglia ) in calitatea ei de martor ocular. A urmat un secol greu pentru albanezi, valuri de omoruri si genocide in Kosovo si Epir. In vremea respectiva, rezistenta pentru supravietuire a poporului albanez a costat mult, a disparut aproape jumate din populatia lui. In prima etapa a secolului XX, cea mai mare gaselnita a vecinilor a fost schimbul de populatie cu Turcia (acum sunt cca. sase milioane cetateni de origina albaneza in Turcia). Albanezii din Kosovo si din Grecia au fost smulsi cu forta de pe pamanturile lor stramosesti si trimisi in Turcia ca musulmani. Asa cum afirmau guvernele Greciei si Sarbiei, daca erai musulman – erai si turc; ei nu acceptau existenta poporului albanez, iar statul Turk a devnit complice si a beneficiat de favoruri din partea Angliei si Rusiei. Asa a devenit regiunea Nis – Kosovo „leaganul” Sarbiei si regiunile Epir-Thesalia-Pindi-Macedonia au devenit teritoriile Greciei mari (MEGALO IDHEA – ELADA). Cand citeam istoria romanilor deportati in Siberia pentru a lasa locul rusilor in Trasnistria, mintea mea s-a dus spre Filat (oraselul din Epir unde sunt mormintele bunicilor mei). Ce au putut sa faca trupele lui Ancan in Kosovo si trupele lui generalului Zerva in Epir este greu de descris. Omoruri in masa si gropi comune. Copii, femei si batrani, toti civilii si tarani linistiti au fost vanati, luati din casele lor pentru un singur motiv – erau albanezi neprotejati de nimeni, supusi eliminarii. Discriminarea minoritatii albaneze in aceste state este un proces care continua inca. Ironia este ca – la unele conferinte internationale, in massmedia, in diferite enciclopedii sau carti de istorie, poporul albanez este prezentat ca un popor primitiv, analfabet, a carui origine este putin cunoscuta, iar Albania e/a fost prezentata ca o „ notiune geografica” ( Bismark – fostul cancelar al Prusiei ) si nimic mai mult. In secolul XX , academia sarba si patriarhia greaca au produs tot felul de istorii, si toate servite ca cele „mai adevarate”. Cine nu vrea sa se informeze despre Albania sau poporul albanez, se duce la Beograd (ca Ion Cristoiu in 1999), sau la Atena, unde va gasii tone din aceasta literatura de propaganda. Totusi adevarul este si poate fi cunoscut. In arhivele din Roma, Londra, Paris, Berlin, Istambul si Moskova, exista o documentatie bogata pentru fiecare genocid, fiecare deportare, fiecare acord. Informatiile intocmite si completate cu mult zel de consulatele fiecarei puteri sunt pastrate si acum. Atunci erau necesare pentru discutiile din culisele cancelariilor, acum sunt folosite ca argumente sau materiale pentru bazele liniilor politice dorite, in functie de nevoile momentului. Un lucru este clar, memoria colectiva a poporului albanez este vie, si este sursa folclorului lui. Legendele, baladele, cantecele si blesteme… descriu in mod artistic aceste intamplari macabre, este istoria dureroasa pastrata vie , este memoria lui care educa si inspira generatie dupa generatie. Se vorbeste de drepturile omului, dreptul international, vecinitatea pasnica, integrare….etc. Dar Grecia, o tara UE, nu recunoaste nici acum albanezii si vlahii (armanii) ca minoritati etnice!!! Macar un minim bun-simt, o cerere de scuza, o recunoastere, ca sa nu vorbim despre incetarea discriminarii – cumva cerem mult ??? Focul inca nu s-a stins, oricind poate sa izbucneasca – daca vom continuam sa ascundem adevarul si sa ne prefacem ca nu s-a intamplat nimic! Va continua….
——————————————————–
Part II
Grecia – efectul intarziat al Marii Schisme
Ideea convietuirii pasnice intre doua popoare cu aceeasi origine este un lucru principal, foarte important si de actualitate, cu conditia ca trebuie sa fie inteles de toata lumea.
Din momentul in care i s-a dat Patriarhiei din Fanar posibilitatea sa aiba nu numai limba ei, pe care o crease ea insasi (in sec.IX), ci sa aiba si teritoriul ei, statul ei (1821), pe care l-a numit Grecia, s-a apucat de treaba pentru crearea poporului. Este de inteles ca nu putea sa-l aduca din alte continente, din Asia sau Africa. Asadar a folosit ca “materie prima” acele popoare care erau autohtone si care nu aveau inca statul lor – Albanezii si Vlahii (armanii).
Nu intamplator Moscopole a fost ars de trei ori!
Nu intamplator a fost innabusita Liga din Prizren!
Daca nu ar fi facut acestea, astazi n-am fi avut Grecia. Cel mult, ar fi putut fi o Grecie micuta pentru o asemena Patriarhie asa de mare, care a domnit secole intregi in tot acel imperiu.
Patriarhia din Fanar, concurenta estica a Vaticanului, a inteles devreme ca, dupa caderea Imperiului Osman, daca nu si-ar fi asigurat un stat Balcanic al ei, si daca ramanea la Fanar, in Turcia de azi, cu o populatie majoritar musulmana, ii ramanea sa conduca o minoritate religioasa neimportanta, fara putere politica sau economica. Intre timp, ar fi crescut si puterea bisericilor autocefale din Balcani.
Asa ceva nu trebuia sa se intampla niciodata, dupa ei.
Atunci au intocmit planuri, care sunt cunoscute pana azi ca avand termenele cele mai lungi din istorie – secole. Proiectele lor isi propuneau denationalizarea popoarelor Balcanului de sud si inlocuirea limbilor autohtone cu limba greaca, inventata de ei la marea schisma. Trebuiau sa creeze o istorie paralela asa de bine facuta incat sa se convinga pe ei insusi, cu totii, ca instoria cea noua este cea adevarata. In acest punct nu s-au obosit mult, fiindca au preluato gata facuta (cea mai desteapta solutie!), si-au insusit istoria noastra, a albanezilor, de la epoca Dodonei incoace, au scris-o frumos in greaca, asa cum au tradus si Homeriada.
Problemele nu au intarziat sa apara: limba, folclorul,istoria, buna intelegere intre popoare, lupta lor comuna pentru eliberare, comunicarea perfecta intre vlahi si albanezii din zona, legaturile economice existente, toate trebuiau schimbate, reformulate, controlate. Crearea Greciei a costat mult Patriarhia si continua sa o coste scump; decade de munca, de razboaie, in toate domeniile si planurile. Trebuiau sa convinga o lume intreaga, din interior si exterior, ca statul nou creat era o continuare a antichitatii, in consecinta si mostenirea ei era justificata. In acest punct au dreptate, fiindca poporul acestui noul stat este acelasi care a trait pe acele meleaguri din antichitate, numai ca in ultima vreme i-au fost schimbate numele si limba. In loc de Ali a fost numit Cadi. Se intelege, toate acestea nu au fost inghitite usor si cu buna vointa acestei populatii, de aceea au avut nevoie de ajutorul Sultanului si al armatei Turce; altfel nu ar fi ars singur Moscopole, si nu ar fi fost innabusita singura Liga din Prizren, ca si alte rascoale din acea vreme. Toate au fost facute cu aprobarea Inaltei Porti, care lansa “fermane” (decrete) dictate de Patriarhie , care juca rolul consilierului pe langa Sultan. Pina in ziua in care Sultanul a obosit, fiindca avea alte probleme mai grave cu Rusia si Egiptul, si le-a zis – “…faceti-va Grecia mica in sud si intindeti-o de aici, lasati-ma in pace, toc-toc, toc-toc toata ziua la urechile mele, eu imi pierd imperiul si voua va arde de albanezii din munti”. Li s-a parut o solutie buna pentru moment, dar nu ajungea.
Asa au inceput legaturile cu Moscova si Londra, o politichie intensiva care a durat un secol (1821 – 1913), aliante si para-aliante, mai ales cu Sarbia. Patriarhia din Moscova nu putea sa-i lase Patriarhiei din Fanar tot Balcanul , iar cea din Beograd (vasala a Moscovei) sa ramana fara nimic. “Hai sa impartim” – spus si facut, au impartit teritoriile cum au vrut. Kosova, Muntenegru, Macedonia la sarbi (Iugo-Slavia) iar Epir, Macedonia, Thesalia, Sul, Pindi la greci.
Cati oameni au fost omorati, cati invatatori si preoti albanezi au disparut. Cate razboaie, cate case au fost arse, cate carti au disparut! Bietele popoare, nu stiau ce le asteapta, au crezut ca luptau cu turcii pentru eliberarea lor ( Marko Boçari suliotul– lider al independentei. 1821).
Marile puteri aliate ale Moscovei s-au inteles repede una cu alta (1913) cum sa imparta “baclavaua”. De aceea s-a suparat Austro-Hungaria, un pic si Italia. Apoi a inceput primul razboi mondial care s-a extins in Balcani.
In ciuda, toate operatiile militare din Balcani s-au desfasurat pe teritoriile albanezilor, care nu erau in razboi cu nimeni de fapt. Albanezii luptau cu toti, venea o armata – albanezii luptau, pleca aceasta, venea alta – iarasi luptau. Vorba lu Kadare – „ fiecare cu razboiul lui” ( “Anul indracit”), de la nord la sud. Albanezii din acea vreme dormeau cu puska sub cap. Ce puteau sa faca, unde sa se duca? Aveau alta solutie?
Toata aceasta istorie, care continua si in ziua de azi, isi are originea in Marea Schisma. Atunci s-a impartit Imperiul roman in doua, si unde s-a impartit, taman in mijlocul Albaniei ( drumul Egnatia). Daca nu s-ar fi despartit Roma de Bizant, nu am fi avut Patriarhia din Fanar pe cap. Vaticanul, cum avea toata Europa occidentala, s-ar fi descurcat cu placere si cu Balcanul. Asa n-ar fi fost nevoie de limba greaca in rolul contragreutatii fata de latina, nicio mare putere n-ar fi cerut formarea statului Grec. Dupa caderea Imperiului Osman, s-ar fi format alte state, cu alte nume si cu alte limbi (autohtone).
Marea Schisma a fost pentru noi o bomba cu ceas, cu explozie intarziata, care a generat efecte si dupa 1000 de ani.
Nici o bomba atomica nu are efecte pe termen atat de lung!
Stiti ca :
•Limba albaneza se scria cu litere latine. Manusrisul lui Teodor Shkodrani (1210) – autorul insisi a semnat scriind : “Mee nihemmen zze dessirnnee e phorte t’lummnummitt ZOT e mbaronij n’vitte MCCX dittn ee IX t’Mnarxxitee. THEODOR SSCODRAANN”. (cu ajutorul si voia a preafericitul Dumnezeu am finalizat in anul 1210 ziua 9 -a ale Marsului)
•La data de 31.05.1779, Abdul Hamit al II-lea Sultanul Imperiului Osman, a decretat o lege impotriva limbii si culturii albaneze, unde se preciza luarea in aparare a culturii si limbi grecesti de catre turci si lupta impotriva limbii albaneze. Acest document a fost scos din arhivele Greciei si a fost publicat in ziarul THESALONIKI la data de 14.08.1999.
•Prima scoala documentata, care a functionat in limba albaneza s-a deschis la 1632 in satul Veljet regiunea Mirdita. Apoi in Pllana, un sat in apropierea paraului Mat, la 1638, in Troshan la 1639 si in orasul Shkodra la 1698. Invatatori erau Gjon Shqiptari, Filip Shkodrani, si Dhimiter Dhermiu.
•Teodhor Kavalioti (1718 – 1797) din Voskopoja (Moscopole), in anul 1770 a publicat Dictionarul in trei limbi slavo-greco-albanez, si un studiu stiintific specific al limbii albaneze. El a fost director al ACADEMIEI NOUA. Teodhor Kavalioti a fost ucis, de ucigasi trimisi din Fanar (crestini ortodocsi din Istambul), in drumul de intoarcere aducand literele latine ale limbi albaneze, facute din plumb, pentru tiparnita unde urmau sa fie tiparite carti in limba albaneza.
•Navalirea literaturii nationale albaneze in tara, sigur ca a suparat guvernul turc si biserica ortodoxa greaca. Patriarhul ortodox grec a lansat un blestem asupra literatura albaneze si a amenintat cu decrestinarea tuturor acelor credinciosi care vor indrazni sa invete si sa citeasca in limba albaneza. Sultanul a ordonat toate oficiile vamale sa nu lase sa intre in Albania nicio carte in limba albaneza. Cei doi dusmani istorici religiosi in acel moment, s-au unit si au colaborat cu zel, pentru persecutarea si incarcerarea oricaruia care era prins cu carti in limba albaneza. Astfel clerul musulman, pe calea religioasa a interzis credinciosilor sa urmeza scoli albaneze impreuna cu crestinii, cu pretextul absurd ca STRICATI CREDINTA. Pe de alta parte preotii despoti greci spuneau ca numai limba greaca este limba dumnezeiasca, iar limba albaneza este limba lu SHEITAN (a dracului).
•Unul dintre obiectivele principale ale Ligii din Prizren (1878), era deschiderea scolilor in limba albaneza. Mai tarziu, in orasul Shkodra orasenii invatau in scolile clerului catolic, care fata de autoritatile turce se prezentau ca scoli religioase. Faik Konica (filolog, istoric, lingvist, diplomat renumit albanez in perioada interbelica – din America) a invatat in scoala iezuitilor din Shkodra.
•Papa Kristo Negovani, preot ortodox care a muncit pentru alfabetizarea poporului in limba albaneza, la virsta de 32 de ani, la 12 februarie 1909 a fost masacrat cu toporul si cutitele de ucigasii trimisi de insusi episcopul ortodox grec.
•Preotul ortodox capitan Stathi Melani, alerga din sat in sat in sudul Albaniei, cu cartile in albaneza in brate si cu pusca pe umar, pentru extinderea scolilor si bisericilor albaneze. Activitatea parintelui Stathi Melani a fost observata de catre autoritatile Osmane si de catre Fanariotii din Istambul. De trei ori i-au fost arse casa si cartile in limba albaneza de catre osmanli, dar parintele Melani a continuat. La 24 decembrie 1917, parintele Stathi a fost prins intro ambuscada de banda lu Iosif Suropulos, care l-a ucis, si i-au taiat capul pe care l-au dus la Atena, la cel ca a platit omorul.
•La 1909 guvernul Osman in colaborare cu biserica greaca si slavii, a inchis toate scolile albaneze si a dat ordin ferm sa fie arse toate cartile, documentele si literatura albaneza.
•La inceputul secolului XX, au aparut 90 de ziare si reviste albaneze editate in Albania si in coloniile albaneze din exterior. Jonturcii (o grupare politica care a preluat puterea in Turcia in perioada 1900 – 1910) condusi de Ferit Pasa, inspaimantati de amploarea invatamantului in albaneza, au reactionat aspru, intarzicand asociatiile, scolile si editurile in albaneza.
•In Vlora, patrioti onesti au fost arestati si departati. Scoala din Vlora a fost inchisa, iar directorul Loni Naci a fugit de frica omorului.
•In Gjirokastra, pionierul invatamantului national albanez, Koto Hoxhi, a fost inchis in castelul Bosforului.
•Pandeli Sotiri, fondator al primei scoli albaneze in Korca, a fost inchis in Salonic. Jonturcii s-au exprimat ca vor jupuii toti albanezii onesti care munceau pentru extinderea alfabetizarii in limba albaneza.
•La sfarsitul anului 1909, guvernul turc a intarzis scrierea limbii cu litere din alfabetul albanez (stabilit in congresul din Manastir) la toate scolile din toata tara. Au scos un decret, dupa care limba albaneza sa scrie numai cu litere arabe. In februarie 1910, s-a tinut un miting de protest in Elbasan, unde 7000 de oameni au protestat impotriva folosirii literelor arabe pentru limba albaneza.
————————————————————
