Geneza
Cum a devenit Grecia independentă, ne învață grecii !!!
de Fatbardha Demi
filoloagă, dokumentaristă,schenaristă
Tradus în limba română de Dr.Perparim Demi
”Această clădire balcanică pot fi întărită, numai prin întărirea Albaniei”.
Ismail Qemali
(mesaj trimis Marilor Puteri, Vlorë 1917 )
Tocmai în aniversarea a 100 de ani încoronării Statului albanez (1912), istoricii greci ne oferă documentarul ”Legendele Naționale”, despre istoria formării statului grec, unde populația arvanită (populația albaneză din Grecia.Trad) au jucat un rol important (Canalul SKY). Documentarul se deschide cu asasinarea Premierului Jani Kapodistria (albanez). În acest documentar, istoricii greci se exprimă cu măndrie că ”începând cu anul 1833, Grecia este primul stat-national independent al Europei”. Oricine care vede documentarul îi naște dorința să cunoască eroii și luptătorii ”revoluției din Grecia” (1821 – 1830), care a făcut un ehou extraordinar în Europa secului XIX.
În acest documentar, m-au atras atenția picturile realizate de Peter fon Hes, trimisul special al regelui Ludovic din Bavaria, pentru a inmortaliza evenimentele și eroii acelui eveniment. La toate picturile din muzeu, personajele sunt îmbrăcate în fuste, îmbrăcăminte tradițională albaneză. Inclusiv și regele Otto I, fiul lui Ludovic al Bavariei, poartă același îmbrăcăminte (costum național albanez.Trad). Este un fapt cunoscut, că în Balcani, în acea perioadă numai albanezii purtau fusta.
Se pune întrebarea: unde sunt luptători ”greci” în aceste picturi din muzeul Bavariei și care este costumul lor național? Ce steag au moștenit ei de înaintași lor și care erau eroi lor naționali care îi-nspirau? În documentar nu găsim răspuns la asemena întrebari. Faptele istorice mărturisesc că steagul Greciei pe care știm, a fost creat după 1821 (crucia albastră cu fundal alb), care nu are nicio semnificație privind antichitatea ”helenă”. Iar steagul asociației Filiki-Eterise a fost compus la începutul secului XIX. În pictura unde se prezinte preotul Germanos sfințând ”grecii” răsculați din Patras (toți îmbracați cu costume albaneze), apare un singur steag cu o crucie albastră în fundalul alb, ca la cruciații din perioada medievală.
Theodoros Vryzakis (pictură în ulei, 1849) – Sfințirea steagului grecesc de către Mitropolitul Germanos din Patras,
la Agia Lavra, locul revoltei naționale împotriva turcilor din 25 martie 1821
Fapte: În teritorii Heladei, cea mai cunoscută figură istorică acelor ani, era eroul și gloria albanezilor – Scanderbeg. Liderul răscoalei și premierul Greciei T. Kolokotroni (1862) în amintirele lui ne spune: am cunoscut biografia lui Scanderbeg și am colecționat multe opere publicate despre el. (1) În Parlamentul Național al Greciei (atunci fiind în Argolide) ca și în curtea regelui Otton di Wittelsbach (1832), în primul deceniu după instaurării lui la fronul Greciei, se vorbea numai în limba albaneză, și numai ordinea zilei se scria în greacă. (2) După Sami Frashëri (filozof osman), această avea o explica.ie firească, fiind că ”limba greacă, o știau foarte puțin oameni învățați (numai popii), restul nu-și băteau capul cu ea, fiind că era așa de greu și așa de uitată, pînă și grecii însuși foarte puțin au putut să-o învață”. (3) Europenii secolui XIX, n-au găsit nicăieri urmașii luptătorilor spartan, nici ai triburilor doriene, vorbitori de greacă. Oriunde priveau pe teritorii ”Heladei” antice, au dat de arbanii (albanezii) cu tiparul lor dominant: poporul, războiul, eroii, căntecele și dansuri, liderii, limba vorbită, toate erau albaneze. Omul de știință german Falmerajer, care a făcut cercetări despre ”helenii” acelei perioade (1857 – 1860 ”Das albanesische elementi in Griechenland”), s-a exprimat că: dacă numim pe Grecia ” Albania Nouă” atunci am prins esența teoriei. (4) (este vorba despre teoria helenizmului foarte la moda de atunci. Trad.)
Primul stat ”grec” a fost înființat de albanezi !
După istoricul Luciano Canfora: ”să scrii istoria este concomitent și condiție necesară și imposibilă. Această, fiind că arhivele învingătorilor sunt mereu fie închise, fie sunt utilizate numai de persoane care aparțin structurilor guvernamentale”. (5) Totuși, evenimentele reflectate de masmedia și diferite publicații ne ajută să înțelegem. Ziua națională a Greciei, 25 Martie 1821, care este recunoscută de istoriografia lumii ca data sfințării răsculațiilor (greci) de patriarhul Germanos din Patras, la manastirea Aghia Lavres, este o invenție ulterioară. (6) Cel mai mare promotor acestei date a fost Pouqueville (fost consulul Franței pe lăngă curtea lui Ali Pașa din Janina, în perioda lui Napoleon. Trad.), care vroia cu orice preț să-i dă răscoalei din 1821 o tentă religioasă creștină.(7)
François Charles Hugues Laurent Pouqueville
În istoriografia lumii, dar nici în povestirile istoricilor greci, nu se pomenește de data de 15.01.1821, când la Adunarea Capeteniei din Rumelia s-a proclamat Aleanța Unirii Naționale a albanezilor, pentru începerea războiului de eliberare cu chemarea: ”Onoarea și Națiunea o avem împreuna/ creștini și muslimani !” (8) Această Căpetenie, a fost singurul organism, care a pornit și condus războiul de eliberarea teritoriul viitoarei Grecia din 1821.
Acești eroii, hotărăți s-au autosacrificat, pentru a nu-și mai trăii sub robie, în bătălii strigau: Fie liberi, Fie morți ! – (a fost sloganul lor. Trad )– ei luptau împreuna cu frații de sănge de celealtă religie, o mobilizare carcteristică pentru albanezi din perioada Osmană. (9) În monumentul ridicat la Kolonaki, la care a fost sculptat jurămăntul organizației Filiki Eteria ( Philiki Etairea -Eteria sau Societatea prietenilor), care a pretins ulterior autorsia Independenței din 1821, nu se găsește niciun cuvănțel despre patria, războiul sau libertatea (această organizatie Eteria a plănuit lansarea unor revolte în Principatele Dunărene și Constantinopole.Trad).
Primele luni ale anului 1821, corespund cu declanșarea războiului în regiunea Man (Peleponez), sub conducerea Teodor Kolokotroni, Petrobei Mavromihali etc. Rebelii Klefți și populația arvanită au luptat împreună (este vorbă de pupulația autohtonă albaneză la care s-au unit și grecii. Trad.) (10) Partea grea acestui război a dus-o flota maritimă a arvaniților din insolele Hidra, Psara și Specia condusă de capitenia albaneză Miaouli, Kanari, Bubulina etc. Deasemena, în primii ani al noului Stat ”Helen”, este suficient să pomenim că tot același albanezi care aveau flota, sunt cei care au guvernat și Grecia . (11) Istoriografia greacă, a colorat numele multor albanezi în grecește (adăugănd sufixele ”os” sau ”is”), ștergănd săngele albanez care a curs în acest război, mai ales ale celor de religia muslimană, care au fost considerați ” ca fiind forța cea mai eficientă în luptele cu Turcii, printre care pomenim pe Bardhunioții, Lalioții din Morea”. (12) Eroismele poporului, capeteniei și klefților ”greci” (adică albanezi) erau întradevăr demne pentru înaintași lor antici. Faptele istorice acelor ani, mărturisesc că, în sudul Balcanului, în afara unei minorități amestecate (turci, slavi, bulgari etc.), majoritatea erau localnici arvaniții, iar ”dacă excludem acești arvanitas (fie muslimani fie creștini) numai rămăne nimic din grecii Greciei! ”.(13)
Lascarina Bubulina, Genne Kolokotroni, Marko Boҫari, Antrea Miaouli
Această realitate istorică, în documentar, este ascunsă, problema ”majoră” pentru filogrecii se pare că este moștenirea din perioada Ottomană. Statul Grec a creat istoria lui, pe care a introdus în sistemul școlar, printr-o negare totală a trecutului Ottoman, unde se omite tot ce are legătură cu acest trecut. Cu ”acest trecut” trebuie să înțelegem tot ce are amprenta albaneză, fiind că după afirmația lor, altfel ei și astăzi continuau să vorbească limba arvanită și în consecință ar fi devenit un stat natural albanez. După logica lor din acelor vremuri, trebuia să acționează repede pentru a descuraja orice speranță a poporului acestui proaspăt stat Grec, în care fierbea dorința formării unui stat propriu undependent albanez, ca și la arbăreșii din sudul Italiei sau în alte părți al Imperiului Osman. După mai mulți ani de negocieri între marile puteri ai Europei, Grecia a fost recunoscută în cele din urmă ca stat independent în luna mai 1832.
Unul dintre cei mai mari cunoscători ai politicii europene din perioada respectivă, Ismail Qemal, în memorile lui scria: ”liderii poporului arvanitas din perioada regelui Gheorghe (1900) erau nesiguri privind posibilitățiilor noastre de a forma un al doila stat albanez și dacă vom colabora cu ei, pentru a sprijinii mișcarea lor la restaurarea primei patrie (a Greciei, considerată de ei ca stat albanez. Trad)…dar cel mai plăcut sentimen pe care am avut, erau cuvintele spuse de agiutantul regelui, care la răndul lui era de origina dintr-o familie eroică albaneză, care a zis: faceți tot ce vă este la putință să eliberați Albania și pentru noi, ca să ne unim iarași cu toții !”(14)
Ismail Qemali
(Diplomat și deputat în Imperiul Osman, care a proclamat independența Albaniei 1912 și a condus primul guvern albanez)
La ora actuală, istoriografia europeană, în comparație cu alte țări balcanice și europene, ne consideră (poporul albanez) ”întărziați” la trezirea sentimentului național, maturitatea politică și crearea statului nostru albanez (1912). Ulterior, în perioada comunistă, această definire anti-istorică pentru albanezii a fost adoptată, fără nicio observație și de albanologia oficială din Albania. Faptele istorice spun cu totul altceva pentru că, conștința națională moștenită în secolul XIX de poporul albanez era deja formată. Fiind o națiune naturală și nu una ”creată”, cum s-a întămplat în regatele europene și alte țări balcanice, poporul albanez a fost primul care s-a trezit. Albanezii au luptat neînterupt, cu forțele proprii, cinci secole la rând, pentru eliberarea țării de ocupatorii Osmani și pentru formarea statului propriu, fără sprijinul vreunei puteri străine. Avem tot dreptul să considerăm Statul Albanez proclamat independent în 1912, în orașul Vlora, ca al doila stat albanez după cel eliberat în 1822 (prima Grecia mică din sec.XIX care cuprindea numai insulile, Peleponezul și Atica. Trad), iar Kosovo eliberată în 1999, pot fi considerată al treila parte a statului natural albanez.
Crearea primului stat albanez, a Greciei, n-a fost un eveniment izolat, care întămplat brusc, ci o incununare a eforturilor seculare a poporului albanez pentru eliberarea țării și crearea Statului propriu. Sunt cunoscute războile lui Ali Pașa din Janina (1820), a ligii ”Aleanța pentru Unirea Națională”, războiului popular din 1821 și formarea Guvernului în orașul Nafplios (locuit majoritar de albanezii), și altor grupări de rezistența naționale din toate regiunile albaneze din Balcani, cum ar fi Liga din Prizren (înființată 1878 în orașul Prizren din Kosovo. Trad), Liga Albanezilor din Sud ( înființată 1876 în orașul Gjirokastër, sudul Albaniei.Tard) etc.
Evenimentele din sec.XIX în sudul Balcanului reprezint o parte din șirul neînterupt a războilor albanezilor împotriva ocupației Ottomane pe parcursul 500 de ani
După Aristidh Kola (istoric arvanitas din Atica. Trad.), această nesupunere a albanezilor fața de ocupația Osmană, imediat după căderea Konstandinopol-lui în 1454, a supărat Sultanatul pînă la nivel de ură împotriva lor, fiind că erau singurii nesupuși care au putut să rezistă pentru o perioadă atât de lungă..( perioada lui Scanderbeg. Trad). (15) Acest fapt relevă și Pashko Vaso ( poet albanez din orașul Shkodra, care a fost Valii în Liban. Trad), care spune: Toate celelalte popoare sub imperiul Ottoman, alte decât cel albanez, au acceptat în tăcere soartă învinsului și vasalitatea fața de Sultan…albanezii nu, ei aveau simțul datoriei fața de patria și pentru apărarea ținutului lor comun. (16) Filozoful Sami Frashëri afirmă: albanezi sunt mai viteji, mai curajoși, mai liberi și mai activi decât celelate popoare din Est. (17)
Aceste citate n-au legătură neapărat cu aparteneța lor etnică și nu sunt rezultat al ” patriotizmului lor romantic”, pentru care au fost acuzați de pseudo-istoricii contemporani azi, fiind că, sunt și mulți alți cronicari străini care au făcut asemena afirmați. Această caracterizare a poporului albanez a fost rezultatul unor observații și analize a comportamentului popoarelor din Balcan în perioada imperiului Osman din punct de vedere istorico-psihologic. Walter Barberis, cercetător al istoriei moderne și a metodologiei de studiu ale istoriei, spune că, ”o societate fără rădăcini comune, popoare fără istorie sau amintiri de familie…fără idei comune despre patria (fără identitate.Trad), cu alte cuvinte fără simțul apartinenței comune, fac mai repede alegeri care nu-și iau in seamă interesul comum”. (18)
În pragul aniversării centenarului statului albanez (1912), istoricii greci ”curăță” sufletul cu citatul lui Dionis Solomos (autorul imnului Greciei, 1847), în care se precizează că ”o națiune trebuie să-o consideră ca istorie națională, numai partea ei adevărată”, și mai departe se grăbesc cu ajutorul unor artificii să formulează identitatea ”helenă” fiind că: unificarea națională pot fi stimulată numai în sfera fanteziei… de sigur și prin o mică reducere a istoriei. Ca să fie realizată această reducere de istorie unele fapte va trebui șterse. Adică, să fie ascunși adevarații autori al primului stat Grec – albanezii! Printre răndurile acestor povestiri ai autorilor documentarului, lipsesc evenimente importante din sudul Balcanului al secolui XIX. Făcând pe europenii la fel de vinovați ai masacrelor, apelând la faptul, că și ”în Europa occidentală în această periodă, la fel au fost războaie (perioada lui Napoleon. Trad) și cruciad, În acel secol au mai fost războie religioaze mari și s-a întămplat același lucru (ca genocidul din Grecia.Trad)…n-au fost masacre întămplătoare … a fost o politică”. Istoricul grec (din documentar) ține în tăcere faptul unei aleanțe de puteri (religioase și internaționale) pentru exterminarea națiunii albaneze și a altor minorități etnice din regiune. Intenția lor era crearea unei națiuni imaginare homeriană – helenă, transformând un popor cu o identitate tradițională (poporul albanez) întro națiune moderată creștină. Instrumentele folosite au fost: fanatizmul religios, corupția financiară și lupta pentru posturi în administrația statului grec, de sigur și manipularea învățămăntului ” adevăratul ocupator a fos școala greacă”. Aleații statului grec în această reconstrucție națională a poporului Greciei, au fost Nașii ei de azi: Germania, Franța, Rusia și Anglia. În acea vreme, când a născut statul grec, guvernele europene deja luase hotărărea lor privind viitorul acestei țări.
Pentru a fi corecți cu faptele istorice, trebuie să spunem că, această ”reconstrucție” a început din perioada ocupației Ottomane, unde biserica a jucat un rol deosebit în învățarea limbi helene, contribuind în crearea generațiilor grecofone. Istoricii greci ”uită” să pomenesc contribuția mare pe care a dat-o Imperiul Osman în aplicarea acestei strategie. ” ca să-i avantajează grecizarea poporului, Guvernul Turk de exmplu, a înterzis deschiderea școlilor și predarea în limba albaneză sau să fie publicat vreo carte în limba albaneză…”(19). Înaltă Poartă a oferit un status previligiat bisericii ortodoxe greacă și școliilor grecești (20). Este un fapt arhicunoscut că prelații bisericii ca Patriarhul Grigoris, au exsorcizat revoluția din 1821 și răsculații care (după ei) puneau în pericol Biserica Ortodoxă din Fanar. Istoricii greci o justifică această exorcizare, cu ”kodul religiei ortodoxe, care nu cuprinde revoluția…revoluția este ceva rău, nu este voința Domnului să te ridici și să faci tulburări” – ziceau ei. Cu alte cuvinte, ajungem în concluzia, că, răsculații nu au fost inspirați de binecuvântarea în slujbele ascunse ai Bisericii, ci de Adunarea Capeteniei Albaneze, care a lansat apelul tuturor din peninsola să se ridică în luptă impotriva ocupației Ottomane.
Statul grec pentru a crea naționea modernă, a unificat religia cu naționalitatea: ”Biserica noastră a fost o paznică adevărată a tezaurului național, un atelier de eroii”- spunea documentaristul. Despre care eroii vorbesc istoricii greci? Nu ei afirmă că – religia nu crede în această lume, ea pregătește buni creștini pentru lumea celelaltă? Evenimentele vremelor acele mărturisesc, că acel atelier a produs ”eroi” ortodocși din alte etnii, eroi amestecați, care împreuna cu o parte din populația arvanitas (fără să generalizăm), s-au dizolvat în societatea greacă și au devenit mai greci decât grecii însuși, masacrând frații lor de sănge de religia muslimană, și omorându-se între ei pentru ambiții politice și lacomie. Așa au continuat și generațiile ulterioare, a doua și a trea, a unor familii de renume în 1821, care au continuat exterminarea albanezilor muslimani (sec.XX) și au fost activi în detrimentul intereselor națiunii albaneze.
Victoria luptătorilor arber impotriva armatei Ottomane, dar și sarcina pe care Marile Puteri le au dat, a schimbat orientarea Bisericii ortodoxe. În momentul formării Statului grec, după victoria revoluției și după ce trecuse ceva vreme, în 1833 a trebuit să declară Biserică ca fiind parte a revoluției, imitând modelul Bavarez, unde biserica era în slujba coroanei regale. Așa a început simplificarea (creația) necesară a istoriei în jurul rolul Bisericii ortodoxe în revoluîia din 1821.
Expresia ”grec creștin”, care nu se cunoștea înainte de anul 1821, a devenit baza ideologică viitorului Stat helen și a programului megali-idea. (21)
Albanezi între ciocanul și covala
O asemena expresie a fost folosită în perioada nazismului german, care reprezintă strategia celui de-al Treila Raih pentru a domina lumea prin forță și masacre. Noi naziștii – se lauda Hitler – suntem barbari! Această este un titlu onorabil, fiind că numai așa putem renova lumea.(22)
Numai un an după înființarea Aleanței Unirii Naționale Albaneză (1821), în 1822 a început Holocaustul impotriva lor, a ortodocșilor Helladei și Imperiului Ottoman, care luptau pentru supraviețuire. Masacrele sunt parte inseparabile ale revoluției – spun istoricii. Acei albanezi, care au scăpat viu, au fost vănduți ca sclavi, au fost goniți din vatra lor și au migrat prierzând tot ce aveau. Krimele impotriva populației Cheamă din Epir, care au continuat pînă la 1945, este oglinda evenimentelor din după 1821, ei astăzi reprezint Arhiva Istoriei Națiunii noastre, care este viu încă. Ea reprezinte toată populația albaneză masacrată în sec. XIX – XX de pe teritoriile Statului grec.
Simbolul ciocanului și covalei, deasemenă reprezinte tragedia albanezilor aflați între – poporul ortodox indoctrinat de Biserică și interesele Marilor Puteri. Poporul albanez, după ce a fost țintit ca material uman necesar construirii Statului nou Helen (1832), a fost utilizat și pentru a înmulții populația altor state vecine Albaniei, ca: Sărbia, Muntenegru, Grecia, Bulgaria. Acest proces, a împărțirii teritoarelor albaneze, a început la Congresul din Berlin (1878) și s-a finalizat la Conferința din Londra (1913). Așa, noii Patroni, au început un măcel adevarat pe teritorii Albaniei. Ca să avem o imagină mai clară asupra crimelor impotriva populației albaneze în această perioadă, este suficent să ne referim la cifre mai precize din secolul XX. În oricecaz, numărul morților depășește cu mult numărul supraviețuitorilor. În perioada Iugoslaviei de după al doila război mondial, în 55 de ani albanezii din Kosovo au primit condamnări 666 de secole cu încarcerare.(23)
Astăzi, studiile genetice efectuate la populațiile acestor țări vecine cu Albania, au arătat o apropiere genetică remarcabilă între populațiile din Macedonia, Grecia, Bulgaria, Croația, Bosnia, Sărbia cu cea din Albania și Kosovo. Acest fapt este un rezultat, el arată gradul de sacrificare a poporului albanez în două secole, în favoarea vecinilor și pentru interesele politice a Marilor Puteri. (24) Acest genocid lung, făcut de regatele vecine, des în bună coordonare între ei, împotriva unuia și același popor albanez, încă nu este recunoscut de Organizmele Internaționale. În Rezoluția 96 – ONU (1946) prin denumirea ei, ”Pentru Prevenirea și Condamnarea Genocidului”, în Art.II și III (1948), se recunoște ca crimă, nu numai efectuarea ei (genocid fizic), dar și intenționarea exterminării sau asimilării forțate, fie totală sau parțială a unui alt grup minoritar, etnic, rasial sau religios. (25) În istoria poporului albanez, avem din ambele articole a definirii genocidului. În țările ca Grecia, Macedonia, Sărbia și Muntenegru intenția genocidului există încă și în ziua de azi. Ele o au această incorporată în strategia lor politică. La ei se aplic discriminări fața de albanezi în domeniile: justiției, administrației, economiei și învățămăntului, manipulănd și creând mentalități prin propagandă ultranaționalistă, afectând grav cultura proprilor popoare.
Nu există date despre numărul de viktime în perioada războiului de eliberare a Greciei (1821), nu există nicio informație. Revoluția din 1821, ca și toate răscoalele armate este o istorie săngeroasă. Exterminări, răzbunări, epidemii și foame, au marcat războiul civil, după care au urmat (1822) omoruri, tălhării, deportări care au produs refugiați și sclavagizm. Este de remarcat celebrele masacre din Psara, Kios, Tripolița, care au zdrobit inimile marilor intelectuali celebrii ai Europei în perioada războiului privind cruzimea lor. Ziarele epocii pomenesc de ”greci” și ”turci”, referinduse la victimele, dar de fapt ambele denumiri se referau la populația civilă albaneză din zona (greci erau albanezii creștini, iar turci erau albanezii muslimani.Trad). ”Devenea viktimă oricine care nu se încadrea în standartul ”helen” și asta era cea mai mare și singura lor vina” – observa Paparigopulos și alți istorici primului stat independent grec.(26)
Acest genocid ai albanezilor din sudul Balcanului, în timpul războiului (1821) și după, cu toată dimensiunea și consecințele lui, a rămas fără autor, necuprins în istorie și dezbaterii politice. ” Este inutil să listăm aici toate cazurile în care acești domni loveau și omorau fără nicio logică arvanitas muslimani, care se predase armatei creștine, fugind de turci, întretimp ce armata turcă nu facea același lucru cu cei creștini” – scriau unii cronicali mai onești se pare.(27)
Ciudățenia era că, asemena genocid, armata creștină aplica și la populația albaneză ortodoxă. Perioda de represiune a continuat și după război, în care, chiar și liderii acestui popor au fost supuși la persecuții, omoruri, încarcerări, numai pentru că erau figurile celebre din etnia arvanită, care nu s-au conformizat politicii asemenei epurări, așa că au fost dat deoparte. Printre ei, putem enumera Odise Andruco, Nicola Kriezoti, Andrea Miauli, Teodor Kolokotroni, Dhimiter Pllaputa etc., iar propaganda administrației, predicările religioase a Bisericii, manipularea mediatică introdusă și în sistemul școlar, erau bine orientate împotriva națiunii și limbii albaneze. ”În Grecia de după acest război, foarte puțin erau cei care îndreznau să se măndresc cu origina lor arvanitas” (28). Un intelectual celebru ca Anastas Kullurioti, care a fondat ziarul ”Vocea Albaniei”, a murit otrăvit în pușcăria Atenei, iar dicționarul limbii albaneze a lu’Panaiot Kupitori, n-a văzut lumina publicării niciodată (29). Arvanitas erau prezentați ca niște oameni încăpățănați și ca închipuirea răului, deacea erau supuși jignirii publice oriunde, în școli, în armată etc.(30) ”În nicio sărbătoare națională a Greciei, pînă acum, nu s-a vorbit despre contributul poporului arvanitas în eliberarea țării din 1821, o adevarată censură s-a instalat și a fost menținută o tăcere totală mediatică, subiect tabu”.(31)
În documentarul prezentat, se vede clar că, istoriografia greacă nu s-a eliberat încă și la ora actuală de rasizmul secului XIX. După autorii documentarului: Greci sunt numai acei care sunt școliți în sistemul lor de învățămănt (cei grecizați.Trad). După această logică anti-istorică, cum trebuie apreciată populația altor state europene, în sistemul de învățămănt ale cărora învață studenții proveniți din toate părțile lumii?
Statul Grec, ca și cel Turc, pînă astăzi, nu s-au obosit să acceptă și să asumă masacrele făcute poporului albanez. Toate asta, descriu o realitate pe care grecii și turcii încearcă să dau la uitare. Mai mult, au pretenții că și victimele lor, albanezii, să uită și să modifice manualele lor școlare de istorie (guvernele lor fac și presiuni asupra statul albanez în această direcție, amențând cu neavizul lor pentru intrarea în UE. Trad). Multe legende inventate se predau în sistemul școlar din țările vecine și este de înțeles având în vedere orientarea șovină a politicii lor. Cum poți să-i spui unui copil că strămoșii lui erau cei răi, care când intrau întrun oraș, după ce tălhărau orice ce găseau, omorau pe turci și îi aruncau în puț? Este normal că copii se vor șocha și vor spune: cu ce noi suntem mai buni decât ei, cu ce ne diferim? Cu asta vor să crează supermația morală, o copie a ”super rasei ariane” născut în secolul XIX, ceea ce este evidentă în acest documentar, unde găsim exprimate toate asta pe față (în contrapunere cu Falmera), dar acest aspect nu este subiectul acestui material.
În acest caz, povestirea prezentată în acest documentar, istoricii greci ne descoperă experiența lor în formarea sau crearea unei națiuni plecând de un alt popor autohton și cum poate fi ridicat această identitate inventată la prim plan internațional în conformitate cu o definire ”contemporană”.
Acest documentar fără dubii li se adresează albanezilor. Pentru atinge scopul lor, ei ne cer cu asta, nu altceva decât obediența față de ”părintele” istoriei moderne a Greciei și nu-i scapă nicio ocazie de a-ne spune că greci sunt prioritari, fiind că au supermația intelectuală, uitând faptul că Academia din Atena este un ”cadou” din partea albanezilor, creat de ei. La un moment dat, Paparigolopulos se simte obligat să vorbescă și despre relația greci-albanezi. El o găsește că, poporul arvanitas fiind de religie ortodoxă este primul, cel mai bun candidat, pentru a fi integrat în națiunea greacă. Mai de parte, adaugă: sigur că nu suntem nici împotrivă albanezilor de altă religie sau atei, este suficent că aceștia să fie convertiți în religia ortodoxă, ceea ce este benefică pentru ei. Ei ar trebui să fie mai flexibili, un popor trebuie să se adaptează întrufel la realitatea contemporană și să învață să facă socoteli. Extraordinar, am o întrebare pentru schenaristul documentarului : regula asta funcționează și invers? Vom vedea!
La sfărșitul documentarului se scoate esența: că este un apel în numele istoriei către albanezi, ca să schimbă naționalitatea, fiind că evenimentele realității din Statul albanez încurajează această.
Istoricul și politicianul italian, Pietro Scopola, având în vedere toți cei, cărora-i a rămas ceasul în secolul XIX, le recomandă să mai studiază istoria trecutului, fiind că numai așa, știind ce s-a întămplat, pot să află cine sunt. (32) și că, reamintirea adevărului istoric este un act, care stă la baza concilierii între popoare. (33)
Nota traducătorului:
Originea ”poporului grec” n-ar fi completă dacă nu pomenim și de istoria vlahilor din Grecia, care după 1913 au intrat sub ocupația statului grec. Este vorba de regiuniile Pindi, Thesalia, Macedonia, și Thrakia, care împreuna cu Epir, au fost anexate Greciei, (congresul din Londra 1913), cu sprijinul Marilor Puteri ale Europei (Franța, Anglia, Rusia…). Din acest moment, vlahii, împreuna cu alte minorități din Grecia largita, au fost negați și declarați ca fiind greci. În a doua parte a sec.XIX și începutul sec.XX, discriminările, epurările, persecuțiile asupra vlahilor care nu au acceptat grecizarea, au fost la ordinea zilei. Biserica Atenei, era deranjată de limba și cultura vlahă, la fel ca și de cea albaneză. În această privință, a fost aplicat același regim din partea Înaltei Porți și a Bisericii din Fanar. Cei care promovau limba și cultura vlahă au devenit martiri Mulți dintre cei care n-au putut suporta regimul impus de catre Statul și Biserica Greciei, au migrat către România. Astăzi, urmașii acestor emigranți, sunt cunoscuți în România ca fiind ”armâni” sau ”machedoni”.
———————
Documentarul grec îl găsiți la adresa : (http://www.youtube.com/watch?v=23kvAhdYgwY&feature=youtu.be)
Bibliografia:
(1) f 257 Aristidh Kola “Arvaniții”2002 (2) f 6 Kastriot Kaçupaj “Kanari, erou cheam în revoluția greacă”2002 (3) f 50 Sami Frashri (4) f 165 Aristidh Kola „ Arvaniții “2002 (5) “La verita storica“ - www.kore.it/archivio/forum3/00000089.htm (6) Wikipedia : La révolution dans le Peloponnese (7) Wikipedia.org/wiki/Guerre_d’indépendance_grecque (8) f 293 Aristidh Kola” Arvaniții”2002 (9) Wikipedia Filiki Eteria. (10) f 146 Aristidh Kola “Arvaniții”2002 (11) f 245 Sami Frasheri Vell I Tirane 1988 (12) f 497 Aristidh Kola“Arvaniții “2002 (13) f 396 tot acolo (14) f 247, 260 I.Qemali „Amintiri“Toena ,1997 (15) f 229 Aristidh Kola “Arvaniții”2002 (16) f44 PashkoVasa “Adevărul despre Albania și albanezii” Argeta LMG, 2010 (17) f212 SamiFrasheri Vell II Tirane 1988 (18) f4 Walter Barberis “ Il Bisogno di patria”, Giulio Einaudi, Torino, 2004 (19) f51 Sami Frasheri Vell.II ,Tirane 1988 (20) pentru mai mult vez„Cameria :Fapte adevarate și inventate“ Hajredin Isufi (ww.forumirinor.com/t1548-cameria-fakte-te-verteta-dhe…) (21) Wikipedia Constantine Paparrigopoulos (22) Guerra nella Germania nazista ed evoluzione” www.darvinismosociale.com (23) Dr.Sabile Basha “Të burgosurit politike shqiptarë në Kosovë, 1945- 90” www.pashtriku.org) (24) “Prova gjenetike, shqiptarët e kosovarët autentikë në Ballkan”, Dhjetor 12th, 2011 Zirina Llambro “Gazeta panorama” (25) info@preventgenocide.org (26) f 286 Aristidh Kola“Arvaniții “2002 (27) f506 tot acolo (28) f482 tot acolo (29) A.Llalla “Comunicări din Seminarul Internațional de Albanologie”, Tetove,16-23.09. 2007 (30) EUROMOSAIC google – Arvaniții (31) f334 Aristidh Kola” Arvaniții”2002 (32) Pietro Scopola “La verità storica” - www.emsf.rai.it/transmesioni.asp (33) www.sandrazampa.it/…/ristabilire-la-verita-storikaMarsej, 26.02.2012
————————————————————————————–
Un extras din prezentarea cărţii
”Micenienii = Pelasgii”
Realizat de
Fatbardha Demi
Filolog-documentarist
Tradus de Dr.Perparim Demi
Redactat de Carmen Demi
Istoria poate fi revăzută în orice timp şi de către oricare istoric pasionat de adevăr, din orice ţară – spune autoarea, citându-l pe Felon, şi continuă – nevoia permanentă a istoricilor nu este numai să consulte arhivele istoriei, ci şi să aibă o găndire holistică în interpretarea lor. Utilizând diferite specialităţi pentru investigarea dovezilor, să ştie să aşeze informaţiile acumulate corect cronologic şi să accepte dezbaterea ştiinţifică , ca o obligativitate pentru garantarea imparţialităţii şi adevărului în studiile lor. Tocmai această sarcină a preluat istoricul Aref Mathieu în a doua lui opera majoră «Micenieni = Pelasgii»
Am ales să traduc câteva paragrafe din această prelegere, pentru a expune nişte subiecte fierbinti ale acestei cărţi care propune o revizuire a istoriei antice, la capitolul perioadei prehelene. Cu aceste teze, Aref Mathieu a luat asupra sa, şi confruntă demn, mania unor mediocrii din cercuri academice, care se consideră ”Zeii” adevărului, manipulând politic istoria şi sistemul educaţional. Analizând autorii antichităţii şi confruntându-i cu dovezile neşterse încă, el dovedeşte că manipularea istoriei însăşi are o istorie antică (traducătorul).
(. …) In această carte sunt tratate mai multe probleme istorice al spaţiului Egeo-Balcanic. De exemplu, datorită datării contraditoarii a războiului din Troia ( Herodot considera anul 1250 î.c. iar Eratostene la 1193 – 1083 î.c.) au născut dubii, discuţii şi piste greşite, fiindcă toate lumea se bazează pe existenţa reală acestui război… Aşadar istoria Greciei a fost împinsă în mod artificial spre perioada respectivă (p.553, A.M.)
…primul document cunoscut este poema homeriana ”Furia lui Ahile” , numită în sec.VIII î.c. ”Călătoria lui Ulise” sau ulterior ”Odiseea” de către romani. Logografii, poeţii epici, rapsozii, din ţara care mai tărziu a fost numită Grecia, ca să se dea bine fată de ascultătorii lor contemporani, adaptau legendele antice după placul lor, jucându-se cu timpul şi cronologia, introducând zeităţi şi evenimente mai aproape de interesele lor. Aşa au început să inventeze trecutul lor glorios local. Încetul cu încetul, istoria antică a început să se deformeze sub influenţa prejudecăţilor politice.
Tucidite (istoric, sec.V î,c.) spunea ”cine nu este interesat de politica nu este considerat om paşnic, si este fiinţă neutilă”(p.10 Albumul – Monumentele mari.Grecia – 1974 A.D’Agostino, G.Seferis). Iată o mărturisire sinceră despre influenţa politicii asupra tratarii evenimentelor istorice. Fenomenul reformulării antichităţii în scopuri politice, se vede şi în amestecarea figurilor unor zeităţi apărute ulterior faţă de sculpturile anticilor, în construcţiile obiectelor de cult după sec.VIII în Grecia şi coloniile ei.
Aref Mathieu descoperă fapte, afirmate de autori antici, dar nepomenite de istoriografia de azi. De exemplu, Homer nu pomeneşte şi nici nu recunoaşte elenii, Ionienii şi nici pe Dorieni, care azi sunt consideraţi ca înaintaşii elenilor. În consecinţă, razboiul descris de Homer nu poate fii o luptă greco-troiană, dar poate fi un război între triburile pelasgice de acelaşi gen, cu aceaşi limbă şi aceleaşi obiceiuri. Hecateu din Milet, Herodot, Helanikos din Mitileni sau Tucidite au afirmat că primii locatari ai celei care s-a numit mai târziu Grecia, înainte de apariţia grecilor, erau pelasgii. Toată ”Grecia” se numea pe atunci Pelasgia. În carte se pune întrebarea: De unde au venit cei care mai tărziu s-au numit eleni ? (denumirea de greci – a fost ulterioară, folosită de către romani) .
După Herodot dar şi după textul biblic (I Makabe 12/19-23), conducătorii dorieni aveau origine egiptiană. În Biblie este precizată apartenenţa ebraică a regilor dorieni (p.570 A.M.), ei înşişi se dădau drept de origine semito-egiptiană. Ulterior, aceşti stăpănitori ai Spartei după ocuparea Peleponezului reprezentau o minoritate faţa de populaţia locală. Regele lor Agis al IV-lea afirma că ei aveau în Sparta trei PEREKE (aşa a numit Agis poporul pelasg) pentru un spartan ( adică elenii se considerau spartani iar localnicii “perechi”.( Poate ca autorul nu ştia ce semnificatie are acest cuvănt în limba tracă.N.trad.)!!!
În carte se mărturiseşte că, primii colonişti din Balcani au fost fenicienii, un popor întradevăr antic, celebrii ca navigatori şi buni comercianţi. Filohelenii, de dragul acoperirii acestor fapte istorice, au înmormăntat înaintaşii civilizaţiei europene – Pelasgii, care, după Herodot, erau cea mai numeroasă populaţie după indieni în vremea respectivă.
Această operă a A.M., merită să fie numită ” Enciclopedia popoarelor antice din spaţiul Egeeo-Balcanic şi mai larg”, fiindcă pe lăngă populaţia pelasgă cum sunt Traco-Iliri, Frigieni, Etruscii, Filistinii etc., autorul tratează şi alte popoare din acelaşi trunchi, cum sunt Iberrii, Hitiţii, Galii, Germanii. N-au rămas în afara atenţiei nici relaţiile şi influenţa acestor popoare nepelasgice asupra evoluţiei civilizaţii meditereneene, al căror istorie este străns legat cu istoria pelasgilor.
Spre deosebire de prima lui carte ”Albania, Odiseea unui popor prehelen”, A.M. în această carte pune în centrul atenţiei istoria popoarelor din tot spaţiul Egeeo-Balcanic. El evidenţiază că prin limba albaneză şi dialectele ei pot fi descifrate unele dintre ”secretele” antichităţii. Aceasta dovedeşte că limba pelasgă n-a dispărut şi lanţul evoluţiei acestui popor autohton nu s-a rupt. Istoriografia modernă (sec.XIX – XX) a decis în mod aprioric să-i declare disparuţi, ceea ce trebuie să fie şi dovedit, deşi încă nu a fost. În schimb, A.M. aduce dovezi contrarii, afirmănd că pelasgii încă trăiesc şi îşi asumă confruntarea cu lumea academică. Cu această carte, mănuşa este deja aruncată, aşteptăm duelul.
El consideră limba albaneză ca pe o bogăţie lingvistică, prin care putem descifra multe cuvinte ale etruscilor, grecilor antici, latinilor, bascilor, armenilor, celţilor, rumânilor etc.(p.559 A.M.) Prin această limbă se explică deasemena denumirile din mitologia şi denumirile geografice ale antichităţii. O mare parte dintre enigmele antichităţii se datorează necunoaşterii şi nestudierii istoriei şi a limbii albaneze – spune el, ceea ce a dus ştiinţa la blocaj şi la interpretarea greşită a evoluţiei limbilor europene.
Europa a avut două civilizaţii celebre, cea a Greciei antice şi a Romei, care la răndul lor au avut un substrat cu aceaşi rădăcină a pelasgilor şi etruscilor … istoricul evreu Elavius Jozef (contemporan cu Isus), în cartea lui ” Înpotriva lui Apion” spune:”… totul la greci este tărziu, mai ales scrisul”.(p.562, p.575 A.M.)
Dintre descoperirile arheologice din perioada paleolitică şi neolitică, observăm un nivel înalt al culturii Traco-Ilire, comparabilă cu cea miceniană. Cartea ”Micenienii=Pelasgii” aduce multiple dovezi despre aceasta.
Herodot scria: Eleni au învăţat de la pelasgi arta prelucrării bronzului, construirea oraşelor şi fortificaţiilor.(p.340 DHP)
A.M. foloseşte în cartea lui un limbaj uşor de înţeles pentru cititori obişnuiţi. Cu simplitatea convingătoare a exprimării, prin repetarea afirmaţiilor anterior dovedite, fără să se aplece faţa de ”Ştiinţa Lumii”, el ne îndrumă să înţelegem adevărul istoric. Arătându-ne lipsurile cronologice în istoria prehelenă, negată de-a lungul secolelor, şi drumul greşit urmat de unii dintre istorici în reflectarea evenimentelor, care n-au luat în seamă legăturile între popoare. Autorul ne oferă un alt punct de vedere despre valoarea cărţilor dedicate istoriei antice, scrise de diferiţi autori. Prologul, prefaţa, epilogul şi concluziile acestei cărţi ajută la sublinierea problemelor expuse de autor, uşurându-i cititorului ”digerarea” acestui studiu despre perioade lungi de timp, care au mari lipsuri şi deficiente majore de date concrete. Cartea, însotită de un dicţionar explicativ al cuvintelor antice descoperite, având o listă bibliografica impresionantă de autori, la care face referinţe deseori în text, are valoarea unui studiu cu un caracter ştiinţific real. Pe de altă parte, se observă caracterul critic al acestei cărţi şi nu este prima în acest domeniu, dacă avem în vedere că domeniul criticii istorice s-a nascut din sec.XVII.
În perioada sec.XIX, când Albania încă era sub ocupaţia Osmană, şi era considerată cea mai puţin cunoscută ţară din Europa, renascentiştii au afirmat convingător originea pelasgă şi valoarea limbii albaneze. Măndria lor pentru origine a fost grav afectată de comportamentul şi inferioritatea academicienilor de azi, care au o atitudine pozitivă doar faţa de informaţiile care provin din exterior şi sunt scrise de străini, mai ales când sunt implicate interese politice. Din păcate, în manualele istorice, Zeii pelasgi din perioada înfloriri culturii Dodonei (oraş antic prehelen), cum ar fi Athinaia, Artemisi etc., la care Ilirii au dat atribute locale, sunt promovate ca fiind greceşti. Acestia nici nu pomenesc ceea ce spun istoricii din antichitate, şi nici că Balcaniul a fost locuit de pelasgi. Negarea istoriei sub dictatul politic afectează educarea noilor generaţii, cu efectele negative prin vulnerabilizarea acestora în faţa globalizării şi deci a pierderii de identitate naţională (N.Tr).
Aref Mathieu – calcând pe urmele altor autori albanezi ca Dh.Pilika, N.Vlora-Falaski, Xh.Katapano, Z. Majani, N.Stillo, A. Kola, E.Kocaqi, P.Zhei, S. Rizaj etc., şi a altor autori străini, va contribui la schimbarea metodologiei studiilor istorice şi lingvistice academice albaneze şi la stoparea simţului de inferioritate, a supuneri faţa de ceea ce este ”recunoscut de toţi” sub dictatul politic al zilei.
29.04.2008
—————–
A.M. – Arif Mati « Mikenet = Pellazget »
Dh.P.- Dhimiter Pilika “Pellazget, Origjina e jone e mohuar”
——————————————————————–
Un cuvănt înainte
la cartea:
“Albania, Odiseea incredibilă a unui popor prehelen” – Aref Mathieu, Plejad 2007
Dominique Briquel
Profesor la Universitetea din Paris – Sorbonë
Această carte va suprinde mulţi cititori. Autorul nu ezită să ia o poziţie complet împotriva a ceea ce a devenit un “adevăr” construit. Nu cumva a fost supraevaluat rolul grecilor în istoria Peninsulei Balcanice? Cum se pare, în mod firesc, fără să punem semnul de întrebare, suntem obişnuiţi să-i asociem perioadei Miceniene, sau chiar şi mai departe şi să credem povestea aproape în mod natural, de parcă ar fi fost factorul principal al istoriei aceacestei regiuni?
După multe secole de cultură clasică, dependenţi de o imagine a trecutului pe care Helenii ne-au oferito, am uitat de alte culturi, care nu au fost de loc greceşti. Alte popoare au existat în această parte a Europei şi poate chiar au ajutat civilizaţia helenă, dăruindui fizionomia pe care a căpătato, tocmai în momentul când ”miracolul grecilor” a demonstrat ca are o civilizaţie, a-i cărei moştenitori în multe aspecte încă suntem. Oare?
De ceva timp, un cercetător american se afla deja pe drumul iconoclasic: el ne a adus o carte celebră numită ”Atena neagră”, în care Zeiţa albă şi cu ochii albastri, Zeiţa cunoaşterii, apăratoarea Atenei, are un trecut african, iar helenismul, dintro dată, se trezeşte dator Egiptului sau Fenicienilor. Alti autori, precum
Aref Mathieu, care caută întro cu totul altă direcţie şi creionează o altă lume, cea Pelasgă, cărea grecii îi datorează o parte a trecutului lor, şi nu una de mică importanţă. De data aceasta, adevărul nu trebuie căutat în afara sau peste mări, el ar putea să fi fost acolo tot timpul, înaintea grecilor, iar lor, când au venit în Balcani, nu le-a rămas altceva de făcut decât să pătrundă şi să preia tot ceea ce pelasgii le-au oferit.
Apărând această viziune a trecutului antic al Greciei, Aref Mathieu, în esenţă, nu face altceva decât să repete ceea ce grecii, cel puţin cei mai ageri, au recunoscut demult intre ei. Sigur că în ochii celor din Atena epocii clasice, era mai potrivit să spună că grecii au fost întodeuna acolo, pe pămăntul Aticii, şi că ei sunt autohtoni, în sensul propriul zis al cuvăntului, adică înaintaşi, strămoşi, care s-au născut acolo din timpurile care nici nu pot fi amintite. Iar ei au crescut aşa ca plantele, pe care acel pămănt fertil si l-au făcut să înflorescă. Cei care au sărit peste aceste reprezentări mitice ”binevoitoare”, cum ar fi istoricul Herodot, ştiau că istoria trecutului regiunii n-a fost o trecere simplă in linia dreaptă, care, începând de la origini, şi fără discuţie are o continuitate pentru contemporanii săi. El evocă această continuitate nu numai pentru Atena, ci şi pentru alte cetăţi, cu o populaţie mult mai veche decât locuitorii actuali, aşa cum este populaţia Pelasgă.
Cei care au cercetat identitatea acestor pelasgi au fost obligaţi să recunoasca faptul că nu erau greci şi nu puteau fi greci. După un raţionament lingvistic, ţinând seama de limba vorbita de aceştia, Herodot ajungea la concluzia că ei erau ”barbari”, în sensul unei veritabile noţiuni lingvistice, deoarece foloseau un alt idiom, diferit de cel grec. Deasemena, a fost acceptat că acei barbari (in viziunea autorilor filo-eleni, barbarii erau doar nişte salbatici fara civilizatie) au trăit pe propriul lor pămănt, că probabil au avut o influenţă şi au transferat din cultura lor succesorilor greci, si nu puţine elemente. Se înţelege că grecii de azi l-ar stigmatiza pe Herodot pentru tradarea făcută faţa de helenism şi l-ar denunţa pentru reavoinţa – ceea ce a devenit obiectul unei interpretări a lui Plutarh – pentru că l-a obligat şi pe el să recunoscă şi să accepte calităţile barbarilor. După ei, acest adevăr este devalorizant pentur conpatrioţii lor. De fapt, Herodot a avut mare dreptate: grecii nu au fost primii pe acel pămănt, au fost şi alţi înainte lor, şi este foarte limpede că grecii datorează pelasgilor o importantă parte a civilizaţiei lor. Cercetările lingviştilor contemporani despre limba greacă – citându-i numai pe ei – arătă pe larg că: limba greacă, cea pe care o consideră ca fiind helena, include multi termeni din limba barbară, care nu sunt deloc greceşti, şi care sunt considerati preheleni, cu care este denumită întrega flora şi fauna mediteraneană. Grecii de atunci au învăţat acesti termeni după ce au ajuns pe pămăntul Heladei. Acelaşi lucru se poate spune şi despre termenii pre-indo-europene, care ne duc tot spre ceea ce poate fi considerat ca un substrat antic al popoarelor stabilite în regiune. Chiar înainte ca vorbitorii limbii indo-europeane să înceapă să se extindă, cum ar fi grecii. Pot fi, că unele cuvinte care se explică prin limba indo-europeană, şi tot nu aparţin limbii grecesti, nu reprezinta formele fonetice ale acestei limbi. Tocmai aici găsim celebri pelasgi despre care tot se vorbeşte. Câtodată a fost nevoie, ca printro încercare nefondată să definim cu termenul pelasg acest substrat lingvistic, indo-european, care ne trimite iaraşi la populaţiile aşezate pe acele meleaguri, şi care aveau o vorbire de tip indo-european.
Opera lui Aref Mathieu este apreciata ca o continuare a acestor cercetări şi nu este fără înaintaşi ştiinţifici. Precum şi alti cercetatori, el da atentie unei parti a istoriei pe care helenismul o ascunde. Este partea istoriei fără de care n-ar fi avut loc miracolul grecesc. Tocmai aceasta clarifică el, propunând o teză: că trebuie observată problema şi din perspectiva Albaniei, pentru a înţelege misteriosii pelasgi. Pentru a vedea, ceea ce au descoperit grecii antici în momentul când au coborât în Helada, şi ce i-a făcut să devină aşa cum au ajuns să fie. Ne poate mira şi ne putem pune întrebarea – ce ar putea fi comun între aceşti înaintaşi ai grecilor de pe pămăntul lor, în ţara lor, şi acest popor de azi, adică poporulul albanez, pe care Herodot il găsea important şi pe care ulterior, actualitatea l-a făcut să intre in atentia lingviştilor francezi?
Albanezii în ochii noştrii au fost consideraţi ca un popor secundar la graniţa marilor naţiuni, care au scris istoria. Totuşi, ruinele cetăţilor acestor Iliri au acoperit Balcanul antic, dar care spre deosebire de greci şi latinii, putem spune că nu au lăsat nicio dovadă directă despre limba lor. Numai arheologia, destul de dezvoltată în Albania după al doila război mondial, a început să o scoata din întuneric. Sigur că limba albaneză a evoluat destul de mult din antichitate pînă azi; dar cert este că în ţara lor, albanezii şi-au păstrat cu măndrie personalitatea nationala, cu tot fanatismul lor specific. S-au confruntat cu multe popoare care i-au“vizitat” unu după altul, fie cu ocupători diferiţi. Este justificat să încerci tot posibilul pentru a cunoaşte Albania, cultura şi limba ei, deoarece prin cunoasterea ei putem lămurii acest trecut balcanic ale carui secrete ne-a scăpat. Pentru asta va trebui înainte să cunoşti această ţară şi numai dupa acea, aş spune eu, s-o iubeşti. Îată că această cunoaştere şi iubire nu-i lipseşte lui Aref Mathieu, fiindcă el însuşi are origine albaneză.
Aref Mathieu cunoaşte foarte bine limba albaneză. Poate părea că este ceva simplu, dar nu este aşa: cunoaşterea limbii albaneze nu este foarte răspăndită în Franţa şi nici în alte ţări europene. Aproape toţi cei care au avut înclinare spre istoria antică a Peninsulei Balcanice n-au cunoscut sau vorbit această limbă; în propunerile lor nu a contat acest fapt pentru reconstruirea trecutului. Pe deasupra, limba albaneză este o limbă care nu poate fi socotită”tărzie” in comparatie cu cea greacă (sau latină). Cele două limbi sunt bine dovedite privind antichitatea lor, dar întrucât nu putem risca să uităm că, pe lângă ei, şi chiar înaintea lor, au fost şi alte popoare care vorbeau alte limbi, trebuie să acceptăm că aceste limbi, numite limbi ”barbare”, sunt nedescifrabile pînă astăzi. Iliri sunt un asemena caz specific. Pentru a ne crea o idee despre vorbirea lor nu există alt mod, decât să încercăm să coborâm pe scara timpurilor, plecând de la limba albaneză de azi, şi să regăsim urmele lingvistice care pot fi evaluate ca provenind de la Iliri. În speţă, substantivele sau toponimele pe care cunoaştem din acest spaţiu geografic in care a locuit acest popor, sunt un punct de plecare. În epoca Greciei clasice sau a celei romane, Ilirii au putut sa se extinda peste regiunea locuită de ei, lucru care poate fi urmărit numai prin distribuţia teritoriala a limbii albaneze.
Metoda lingvistică trebuie să fie riguroasă: trebuie să creeză liste de termeni, prin care să realinieze etimiologia lor. De aici derivă şi un aspect categoric obligatoriu pentru o parte a operei, acea parte care se prezinta sub forma unei liste de cuvinte, împreuna cu interpretarea propusă pentru acestea. Cartea lui Aref Mathieu este o încercare utilă, care nu poate decât să ne bucure, prin faptul ca o asemena documentaţie a intrat în dezbatere ştiinţifică.
In alte capitole ale cărţii Aref Mathieu tratează istoria şi obiceiurile ţării sale. Acestea sunt cele mai atrăgătoare pagini, cele mai pasionante, unde autorul descrie ţara, si ne face să înţelegem geografia ei plină de contraste. Ne aminteşte istoria ei cutremărătoare. Ne face să participăm la o sărbătoare locală sau să admirăm obiceiurile uneia sau alteia dintre regiuni. Aceasta s-ar putea să apară ca fiind departe de un simplu demers istoric, este mai mult o cercetare asupra celei mai vechi istorii a acestei părţi a Europei, care poate fi realizata numai de catre un savant cu mintea rece, care lucrează în linişte şi în tăcere la cabinetul sau. Dar, aşa cum explică foarte clar Aref Mathieu, încercarea ştiinţifică nu poate fi aceeaşi ca şi pentru sectoarele la care noi suntem aşa de bine documentaţi, cum ar fi cazul Greciei şi Romei antice. Pentru această parte a lumii, care reprezinta partea interioara a peninsulei Balcanice – Albania, resursele noastre sunt aşa de rare şi nu întodeuna bine informate.
Istoricul, pentru a putea oferi o imagine completă, va trebui să se transforme şi în geograf, lingvist, folclorist şi în mai multe alte specialităţi. Fiecare abordare aduce lumina ei şi face posibil să ajungem la o convingere finala. Sigur ca pe acest drum sunt posibile si greseli, dar astfel putem ridica un colţ al copertei, pentru a ajunge să vedem că, pe lăngă civilizaţiile clasice arhicunoscute, au existat şi alte popoare care au avut şi ele locul si rolul lor în istorie. Aceasta este esenţa operei lui Aref Mathieu despre albanezii şi strămoşi lor antici. Nu ne rămăne altceva decât să-i urăm să îşi aducă şi mai departe contribuţia, pentru a stărnii interesul şi iubirea noastră pentru o ţară care încă rămăne extrem de obscură.
….
Tradus şi adaptat în limba română de Dr.Përparim Demi, Bucureşti, 22.01.2012
————————————————————————Geneza popoarelor şi a limbilor lumii
Traducere : Dr.Përparim Demi
Redactare: Carmen M. Demi
Articolul de mai jos este o scurta prezentare a cartii “Genes, Peoples and Languages” (autor – Dl. Prof. Luigi Luca Cavalli-Sforza, North Point Press, New York, 2000).
Cine este Prof. Luigi Luca Cavalli-Sforza?
Născut la Genova 1922, fost profesor la Universitatea Cambridge, la Universitatile din Parma si Pavia, in prezent Profesor Merituos la catedra de Genetica în cadrul celebrei Universitati Stanford, California, USA. Profesorul Luigi a fost printre primii oameni de stiinta care si-au pus întrebarea – dacă genele popoarelor contemporane conţin registrul (genetic) istoric al fiinţei umane. Impreuna cu alţii a dat răspuns acestei întrebări raspuns anticipat de Darvin, pe care echipa cu care a lucrat Prof. Luigi Luca Cavalli-Sforza l-a intarit cu un ”Da” ferm. Cartea lui reprezinta finalazarea studiului personal, dar si a altor cercetători celebrii din lume, studiu care a durat zeci de ani şi care a urmărit istoria dezvoltării umane in ultimii 100.000 ani. El ridică întrebări importante din punct de vedere ştiinţific, social şi politic, cum ar fi : Când şi de unde s-au născut şi dezvoltat oamenii? Cum s-au răspăndid societăţiile umane pe cele 5 continente? Cum au influenţat descoperirile culturale creşterea şi răspăndirea popoarelor? Care este legătura dintre gene şi limbile vorbite de poparele lumii ? In cartea sa explică deasemena un aspecte important pentru societatea noastra – De ce separarea rasială nu are o bază si justificare genetică.
Genomul
Moştenirea umană poate fi privita ca avand doua componente: moştenirea biologică (genele) şi moştenirea culturală (comportamentele). Majoritatea tiparelor precum: înalţimea, ochii, părul şi pielea, sunt determinate genetic, dar modul moştenirii lor este puţin înţeles, fiindcă aici sunt întrepătrunsi şi alţi factori negenetici, ca alimentaţia, expunerea la soare, etc. Prin definitie, o genă sau unitatea moştenitoare este un segment al ADN-ului, care are o funcţie biologică specifică cunoscută ( produce o proteină specifică). Deasemena prin definiţie, o rasă umană este un grup de oameni care pot fi recunoscuţi ca diferiţi biologic de alţii. Studiile genetice sunt foarte complicate şi de amploare, dar ceea ce a atras atenţia în mod deosebit a fost grupul genetic – mtDNA (mitochondrial DNA), deoarece acesta este cel care se află în fiecare celulă biologică. Este tocmai aceasta gena care, consumând componentele chimice ale alimentelor, produce energia necesară pentru creşterea şi buna întreţinere a celulelor. Acest fapt a fost utilizat pentru analizarea unui schelet ce apartinea unui barbat din perioada bronzului, descoperit datorită topirii şi retragerii geţarilor din Alpi, între Italia şi Austria.
Oameni de ştiinţă au numit acest schelet vechi de 5000 de ani Eţii ( Oetzi) şi studiile au arătat că genul lui mtDNA în mod ciudat era identic cu cel al populaţiei care traieste in prezent in regiunea respectiva. Aceasta presupune că pupulaţia de referinta a fost stabilă pe teritoriul respectiv cel puţin pentru ultimii 5000 de ani.
Deasemena poate fi calculata uşor totalitatea genelor moştenite (genomii) ale unei populaţie care acceptă o absorbţie genetică neschimbată de vecinii, în proporţie de 5 % şi în aşa fel, după trei secole, generaţiile vor păstra numai 70 % din genele originale. Un exemplu pentru aceasta sunt Afro-Americani care au acum în medie 70 % din genele lor originale şi 30 % din genele albilor. In acest ritm, Afro-Americanii, după 1000 ani de trai în America, vor avea gene originale în proporţie de numai 10 %. În legătură cu aacest aspect, cel mai mic număr de oameni ce apartin unei comunităţi, care înlătura consecinţele negative ale încrucişării prin căsătorii este de 500 persoane. Din vechile registre ale agricultorilor europeni din secolul XIX, s-a descoperit că distanţa medie între locul naşterii barbatului şi femeii era de 5 – 10 km , distanta care a început să crească după apariţia caii ferate.
Natura prin selecţia ei are influenţa asupra unui gene specifice, favorizând anumite forme (alleles), care sunt favorizate de anumite medii. De exemplu, oameni cu grupa sanguina zero sunt mai predispusi către ulcer gastroduodenal, ceea ce s-a descoperit ulterior că este cauzat de bacteria Helicobacter Pylori. Pe de altă parte, aspectul aleator al distributiei genetice acţionează asupra tuturor genelor în acelaşi măsură si cu aceeaşi lege de probalitate a întămplării evenimentului.
Printre genele care reacţionază cel mai mult faţa de schimbările geografice sunt genele de autoapărare (immunoglobulin genes), care produc anticorpii necesari în corpul uman pentru a bloca bolile infecţioase.
Oameni de azi (Homo sapiens), se crede că au apărut cu 500.000 de ani in urma. Cranii similare cu cele a omului de azi, cu o vechime de cca. 100.000 de ani, s-au găsit în Africa de Sud şi de Est. Iar in ceea ce priveste limbiile vorbite de oamenii de azi, probabil ca s-au format acum 50.000 – 150.000 de ani.
Determinarea vechimii si a procesului dezvoltării rasei umane este ingreunat de faptul că metoda datarii cu 14C care are o precizie pînă la o vechime de 40.000 de ani. Prin această metodă se calculează gradul de transformare a carbonului 14C, considerându-se concentraţia acestuia în atmosferă ca rămasă neschimbată în timp.
O mare importanţă pentru dezvoltarea umană o are aşa numita perioada a Neolitic-ului, care începe cu 10.000 de ani AH, deoarece este acceptat faptul că in acea perioada a început să se dezvolte agricultura, ceea ce a avut impact asupra numarului de oameni, deci asupra creşterii populaţiei. Extinderea agriculturii presupune şi extinderea zonelor in care actionau agricultorii, extinderea cunoştinţelor şi dezvoltarea instrumentelor agricole.
Ultima perioadă a glaciatiunii în Europa a început acum 25.000 ani şi a durat pînă cu 13.000 de ani înainte, iar retragerea gheţarilor a avut o viteză de 0,5 – 2 km/an.
Din informatiile furnizate de autor, populatia care si-a pastrat cel mai bine structura genetica veche pana in prezent, structura care este apropiata mult de cea a europenilor de azi, si a carui origine aparţine perioadei Paleolotice şi Mezolitice (predecesoare perioadei Neolitice), este poporul Basc. Studiile genetice afirmă origina lor străveche. Bascii vorbesc o limbă care este cu totul diferită de limbile altor popoare europene ( acum 200 de ani s-a descoperit asemănarea cu limba albaneză – notă tr.). Studiile genetice au pus in evidenta aseamănarea Basciilor cu Hunzii, care trăiesc întrun podiş numit Hundez ( între Afganistan, Pakistan şi China) si care vorbesc limba Burrushaski. În paralel cu acest fapt, avem descoperirea unor mumii vechi de 3800 de ani . in partea vestică a Chinei, în aşanumitul “drum al mătasii”, care – genetic dar şi după îmbrăcăminte si alte aspecte culturale, s-au dovedit de origine europeană. Se crede că ele aparţin poporului Tokarjan (tokë – arë –janë = pămănt arabil, dacă traducem din albaneză – nota tr.), limba euro-indiană despre care se crede că a dispărut deja, dar pentru care exista inscrisuri si texte antice indiene.
Unii lingvişti cred că trebuie reconstruită limba originala din care s-au născut toate familiile limbilor vorbite in prezent, limba care ar exprima şi legăturile genetice între familii. Metodele lingvistice de pînă acum nu au putut să ne dea o relaţie arborescenta pentru toate limbile lumii. Limba este o creaţie umană corelata atat cu cultura cat şi cu biologia umană, fiindcă ea este rezultat al unei preselecţii naturale, care a determinat structura (anatomia) şi activitatea sistemelor interne (fiziologice) ale corpului uman. Cu toate că limba este o creaţie culturală, ea cere in afara de timp, şi un corp format şi un sistem nervos dezvoltat. Cultura, sau spus altfel, capacitatea pentru a învăţa din experienţa altora, este o calitate a naturi umane care se poate determina după gradul de cunoaştere. Transferul cultural necesită două condiţii: in primul rand esre nevoie ca fondul cultural să devină cunoscut, şi secundar el trebuie să fie acceptat.
Primii care au construit o cultură unificată au fost Romanii, indiferent ca mai tărziu ea s-a prăbuşit in faţa invaziilor barbare din estul îndepărtat.
Analiza comparativă a familiilor lingvistice ale lumii, raportata la arborele genetic al lumii, arată că cele două se suprapun foarte bine si pot fi intelese corelat. Familile de limbi se îndreaptă deseori către o bază comună genetică a popoarelor. Aceasta se poate vedea in fig.1 (aici pastrată în original netradusă), care conţine 38 de populaţii şi 16 mari familii linguistice. Se observă clar că popoarele vecine în cadrul arborelui genetic vorbesc limbi din aceeaşi familie lingvistică. Acest fapt ne ajută să stabilim vechimea aproximativă a familiilor legvistice, folosind arborele genetic,. Aşa reiese că, majoritatea familiilor lingvistice s-au dezvoltat în perioada 6000 – 25.000 de ani înainte erei noastre. Populaţii genetice amestecate au tendinţa să păstreze numai una dintre limbile originale, indiferent de imprumutarea unor cuvinte dintro alta limbă; ceea ce se păstrează sunt formele, funcţiile şi rănduirea cuvintelor în expresii şi fraze (gramatica).
Similitudinea între dezvoltarea biologică şi cea lingvistică stă în faptul că ambele reflectă aceeaşi istorie a popoarelor, care se separă sau se dezvoltă în mod independent. Genele influenţează întrun mod capacitatea de a vorbi o altă limbă, pe de altă parte, distanţa lingvistică micşorează posibilitatea schimburilor genetice între populaţii. Dezvoltarea lingvistică este o parte specifică a dezvoltării culturilor, unde viteza posibilă pentru evoluţia unei limbi este cu mult mai mare faţa de cea a genei. Un exemplu graitor este influenţa care pe au aduso marile invazii ale popoareleor migratoare. Limba maghiară de exemplu, este înconjurată de limbile indo-europene, în timp ce ea este o limbă uralică. Aceasta se datorează mişcărilor maghiarilor uralici la sfărşitul secolui IX , si stapanirea lor ulterioară în teritoriul Ungariei de azi. In trecut (sec. IX) ponderea genelor din Urali era 30 %, acum este de numai cca. 10 %.
Exemple de înlocuire a limbilor nu sunt limitate numai în Europa. De exemplu, ocupatia Persiei, a Indiei si Pakistanului de catre arieni, cu 4000 de ani AH, au transmis limbile Indo-Europene în spaţiul unde se vorbeau limbile din familia Dravidiană (vezi fig.1). Succesul şi ferocitatea luptelor arienilor înpotriva locanicilor din India este povestită şi menţinută vie în marea cultura epică si istoria Indiei (Mahabharata). Originalul ei este scris în limba Sanscrită. Înlocuirea integrală a unei limbi cu o alta se realizează mai uşor sub presiunea politică a celor proaspat veniţi, cum este cazul Americii. Totuşi există cazuri când anumite limbi specifice, vorbite în ţări invecinate isi pot pastra aproape neinfluenţat specificul, pentru mii de ani, chiar dacă genele vecinilor lor suportă diferite modificări parţiale sau majore.
Familia Indo-Europeana a limbilor este cea mai studiată, cu toate că încercările pentru determinarea locului de origine au dus la concluzii destul de diferite. Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că extinderea limbilor Indo-europene se suprapune cu începutul extinderii agriculturii 9.500 – 10.000 de ani AH. Plecând de la aceeasi metoda, aplicata la perioade diferite, oamenii de ştinţă au ajuns să construiasca acelaşi arbore pentru 63 de limbi Indo-Europene, ( fig.2) . Se vede clar că limba albaneză este dintre cele mai vechi, şi aparţine perioadei începutului extinderii agriculturii ( explicaţii : ar-bërës = ar-banas= arbereş, este şi numele real al agricultorilor. Este uşor de observat originea acestor cuvinte şi asemănarea perfectă cu limba albaneză de azi – nota tr.)
Fig.2 releva încă o dată legăturile care există intre biologia umană şi lingvistică. Charles Darwin în cartea sa Originea Speciilor, a exprimat clar că prin cunoasterea arborelului biologic al originii grupurilor de oameni, putem să construim si arborele dezvoltarii limbilor. O asemena încercare nu s-a făcut pînă in anul 1988, când Prof. Luigi şi alţi oameni de ştiinţa au dovedit legăturile care există între genele popoarelor şi limbilor acestora, şi numai după ce s-au adunat datele genetice, arheologice şi lingvistice din întrega lume, a fost posibil acest lucru. Mozaicul genetico-lingvistic descoperit exprimă clar schimbarile şi mutatiile bilogice si geografice care au avut loc în istoria umană.
Studii au arătat că o limbă evoluază în mod independent de modificările care apar în celealte limbi. Diversitatea unei limbi poate fi observata prin diversitatea sunetelor (fonetică), iar afirmaţia cea mai bună pentru asta este faptul că în fiecare ţară europeană, dar şi în celelalte continente, există deosebiri în pronunţare, în accente (dialecte) între Nord şi Sud, între Est şi Vest. Diversitatea se observă deasemena şi în bogăţia sau lipsa unor sunete, în existenţa acelorasi cuvinte dar cu sensuri diferite. Studiile privind dialectele au arătat că nu există dialectale care să aibă aceleasi graniţe de extindere teritoriala. Oamenii de ştinţă văd dezvoltarea lingvistică ca pe un exemplu al dezvoltării culturale, cu toate că studierea dezvoltării limbilor a început în a doua parte a secului XIX, este încă mult de studiat in ceasta direcţie.
Bucureşti, 10,01.2011
