Excursie în Albania anilor 1880

 

de Max d’Orvieres

 

Ziarul francez ”Journal des voyages”  n° 142, duminică, 28 Martie 1880, a publicat un reportaj realizat de corespondentul Max d’Orvieres, sub titlul ” Voyage à l’Albanie”. În această publicaţie este prezentat farmecul femeilor albaneze,  de la ţară sau oraş, ilustrând costumul lor naţional cu ajutorul a  două gravuri. Autorul subliniaza  ideea adăugând şi un tablou în ulei realizat de Carl Haag în 1871, care prezinta frumuseţa şi  exotismul ostaşilor  albanezi, pictaţi  în  mediul deosebit al deşertului din Egipt, de pe timpul marelui vizir albanez Muhamet Ali Paşa. Mai jos veti gasi textul articolului tradus in limba romana.

 

Una dintre regiunile din cele mai ciudate ale Turciei europeane, fără îndoială este Albania care, aşa cum se ştie de catre toate lumea, se află în partea vestică a Balcaniului, limitată în Sud de golful Artei, şi în nord de muntii de dincolo de  răul Drin, iar în Est de marea Ionică – formand o mare parte din Epir şi Macedonia.

 

În Albania se vorbeşte întro limbă aparte, care nu seamănă cu nicio alta limbă vorbită de naţiile vecine. În antichitate, albanezii au suferit mult datorita  invaziilor barbare, dar locuitorii munţilor din Epir au păstrat spiritul naţional şi au fost consideraţi spaima imperiilor cu centrul la Costantinopol. Unul dintre liderii lor, Scanderbeg, a apărat independenţa ţării sale timp de 23 de ani la rând şi în final, după moartea lui, a fost înmormăntat la Lisus (astăzi Lezha – oraş în centrul Albaniei. n.trad.), pe  teritoriul Veneţian de atunci.

Satele albaneze sunt împărţite în faros (farë-fis – sămănţă, rude ), condus de un lider respectat de toata lumea. Fiecare casă este dotată cu creneluri de apărare sau deschizături înguste in pereţi mascate in exterior, pentru tragere. Casele muntenilor, întodeuna erau asezate  izolat la o anumită distanţă de alte case, iar dinstanta dintre asezari  trebuia să depaseasca distanţa de tragere cu pusca. Familiile unui clan sau ale unei comunităţi de rudenie se adunau în jurul liderul lor grupând casele, ca să aibă posibilitatea să vină în ajutor, în caz de nevoie.

Aceste clanuri diferite se deosebesc prin costumaţia lor, ca si cele din  Scoţia – după cantoane. Iar purtarea fustei albe, ca şi la muntenii Scoţieni, este ceva comun si general pentru toti albanezii. Această îmbrăcăminte, comportamentul şi obiceiurile acestui popor,  i s-a apărut Lordului Bairon similare cu cele ale Galilor din Scoţia. Albanezii poartă mereu o eşarfă roşie în jurul capului, mereu merg înarmaţi. Rangul şi bogăţia unui albanez sunt  apreciate după numărul armelor pe care portă, bogăţia înpodobirii lor cu argint, aur şi pietre preţioase. Şeful Clanului poate fi descris aşa:  o puşcă lungă ţinută uşor în mănă, patru pistole la brău, o sabie lungă peste coapsă, o pungă mare de praf de puşcă, suportul de cartuş pe umăr, un iatagan si un pumnal scurt. Cu alte cuvinte, el poartă cu el o gramadă de arme pe care le foloseşte cu uşurinţă. Aspru şi nedisciplinat, neobisnuit să lupte pe cămpie cu armatele, este in schimb un adversar de temut,  foarte periculos la munte.

Gustul său pentru ornamentaţie nu este mai puţin costisitor faţa de gustul pe care îl are pentru arme. Vesta şi dubletul lui de obicei sunt brodate în aur, jambierele care se întind de la genuchi pînă la gleznă şi toate hamurile întregului corp, sunt  făcute din aţe metalice şi firişoare de aur. În general, albanezii sunt consideraţi ca cei mai eleganţi,  dintre toţi ceilalţi reprezentanţi ai naţiilor reprezentate la Înalta Poarta a Imperiului Osman.

Sexul frumos al naţiei albaneze este tot atăt de atractiv cât şi partea masculină a clanului. Femeile au un corp frumos şi trăsăturile lor ne aduc aminte de statuile Praxitelei şi ale lui Fidias: adică nasul drept şi frunte înaltă, ochii deschişi la culoare au forma de migdale, urechile, măinile şi picioarele, toate la ele sunt finuţe. Privind pur şi simplu aceşti munteni, îţi dai seamă că fac parte dintro rasă nobilă.

Costumul doamnelor are aceeaşi splendoare ca şi costumul nobililor şi stăpănilor lor. Îmbrăcămintea din lana şi mătase amestecată sunt integral brodate cu fire de aur din cele mai fine şi întro formă din cele mai deosebite – o bogăţie fenomenală. Centuri de seleniu şi de argint împodobesc frunţile şi gâtul lor şi pot lua foarte bine ca nişte sfinţi sau  statui din altar.

Dăruim cu această ocazie cititorilor noştrii două gravuri foarte fidele care le descriu mult mai bine de cât ce am prezentat noi mai sus. Aceste modele orientale foarte ciudate şi mult prea elegante faţa de costumele noastre. N-ar fi rău pentru pariziencele noastre frumuase, să împrumute cât mai des pentru moda lor aceste modele din tările exotice ca Albania.

 

Traducere: Demi Perparim

Decembrie 2011, Bucuresti

————————————————————————————

Troţki: Eu, martorul masacrelor sărbe contra albanezilor în Scoplie

Lev Davidovici Troţki ( 1879 – 1940 )

Tradus de Perparim Demi

 

Introducere

 

Cunoscut ca si colaborator al mai multor ziare importante ale acelei perioade, luna decembrie a anului 1912 îl găseşte ca delegat al ziarului rusesc ” Kievskaia Misl” în Scoplie şi imprejurimi, pentru a face un reportaj de război. Găsindu-se în mijlocul unui masacru organizat de sărbi asupra populaţiei albaneze, el nu se opreste să scrie cu ton acuzator fata de toate cele pe care le-a văzut cu ochii lui.

Ziarul ” Kievskaia Misl”, care se publica în limba rusă la Kiev, în acea perioadă era cel mai mare şi mai important ziar publicat si în afara capitalei, Moscova. Reporterii erau cei mai buni publicişti ai vremurilor, începănd cu Lunaciarski, Korolenko, Paustovski şi Gorki, şi pînă la politicianul Leon Troţki etc. Se ştie că Leon era de origine ebraică şi  unul dintre cei doi pretendenţi pentru a prelua postul lui Lenin după moartea acestuia. El a pierdut faţă de Stalin şi mai tărziu a fost obligat să părăsească Uniunea Sovietica pentru a-si găsi moartea în Mexicul îndepărtat, după atentatul organizat de oponenţii lui politici. Perioada in care Troţki isi scrie reportajul  a fost una dintre cele mai dificile pentru albanezi şi supravieţuirea lor. La începutul războiului Balcanic, Albania era pe jumătate napustită de trupele sărbeşti care, în numele războiului împotriva Imperiului Osman, au întreprins o serie de ocupaţii, marcate de masacre masive împotriva populaţiei albaneze total dezarmată. Conform presei vremurilor respective, în această ofensivă si-au pierdut viaţa cca. 250 de mii de albanezi.

Ziaristul austriac Leo Froidlich, tot de origine ebraică, autorul cărţii ”Golgota albaneză”, desria masacrele sărbe din perioada toamnei 1912 pînă in primavara anului 1913 din teritoriile albaneze Kosovo si Macedonia de azi, cu acest limbaj : ” sute şi mii de cadavre masacrate pluteau pe răuri. Cei care puteau să scape de boli, foame, gloantele puşţilor  infanteriei şi giulelelor artileriei, se adunau în locuri speciale şi primeau un glonţ în cap. Mai rău păţeau cei care se ascundeau în casele lor. După controalele amănunţite care se făceau pentru jaf, în căutare de obiecte de aur, erau prinsi uşor şi albanezii  ascunşi, care erau marceleriti ca oile. Torturile cele mai cumplite erau suferite de femeile albaneze, care erau violate, api legate  şi după ce se facea o gramadă erau acoperite cu paie, erau arse de vii.Dacă erau însarcinate, li se deschidea burta cu baioneta,  iarcopilul scos era înfipt în baionetă sau ţeapă. După aceste masacre sărbii sarbatoreau band vin, căntand si dansand. Au fost cazuri in care, dupa macel  adunau săngele victimelor în cani ciocnindu-le.

Întregul reportaj al  lui Troţki, publicat în ziarul rus ” Kievskaia Misl” în decembrie 1912, serveşte printre altele  şi pentru a ne arăta că istoria se repetă, masacrele şi genocidul anilor 1998 – 1999 în Kosovo a fost o replică a celor dinainte.

———————————

 

Leon Troţki

„Am avut ocazia, norocul sau necazul să vizitez Scoplie, la căteva zile după bătălia din Kumanova. De la început am fost iritat de autorităţile din Belgrad  privind obţinerea permisului de circulaţie în zona de război. Din cauza piedicilor pe care mi le-a pus Ministerul de Război, am început să găndesc că oameni care conduc acest război, nu aveau conştiinţa curată, şi cei de jos acolo făceau lucruri complet diferite de ceea ce prezenta presa oficială. Această impresie sau presimţire mi s-a întărit dupe întilnirea cu un ofiţer, care a fost la Scoplie cu soldaţii Statului Major.

Ofiţerul, pe care l-am cunoscut mai de mult, era un om onest. Dar, în momentul când a aflat că intenţionam să mă duc la Scoplie, fiin că într-adevăr primisem permisul, întrun mod duşmănos m-a zis să nu mă duc şi că nu înţelegea de ce Beogradul se comporta astfel, perimţând străinilor să se ducă la Scoplie. La Vranjë, în graniţa cu Sărbia, când a inţeles că nu nu-mi schimbam hotărărea, ofiţerul a schimbat tonul şi a început să mă pregatească pentru imagini pe care urma să le văd la Scoplie.  „Acestea sunt lucruri neplacute, dar din nefericire sunt necesare” zicea el., Trebuie să accept, că aceasta m-a făcut şi mai bănuitor. Aceasta insemna că lucrurile rele, despre care auzisem pînă la Belgrad, nu erau acazionale, nu erau cazuri specifice izolate, dacă şi un ofiţer le trata ca ”nevoi de stat”. Cineva trebuia să aibă date concrete despre acestea. Cine ? Armata sau Guvernul? Răspunsul la aceste întrebări l-am primit imediat cum am ajuns în Scoplie. Întristarea mea a început la scurt timp după trecerea graniţei. La ora 5 după amiază ne apropiem la Kumanova. Soarele  aapus şi întunericul deja căştigase teren. Cu cât se întuneca, cu atât mai mult se vedeau flăcările focului întinse in sus. Se ardea totul în jurul nostru. Toate satele albaneze, cele apropiate sau mai îndepărtate, s-au trasformat în valuri de fum, care ajungeau pînă la calea ferată. Acesta era un exemplu aparte al unui război ingrozitor de devastator pe care l-am văzut în zonele de luptă. Dintro dată, averea acestor oameni, moştenită de la bunici şi străbunici, căştigată cu sacrificii, se transforma în fum. Această monotonie a focului ne-a însotit pe parcursul  inregului drum  pînă la Scoplie.”

Masacrele sărbe

“Am coborăt din vagonul cu care am călătorit. Peste tot oraşul era asternuta tăcerea, în stradă nu vedeai picior de om viu, numai în faţa gării era un grup de soldaţi, de la care ajungeau nişte voci de beţivi. Fiecare si-a urmat drumul lui, iar eu am rămas singur la gară. M-am apropiat de grupul de soldaţi. Patru ostaşi ţinau baionetele montate, parcă erau în alertă. În mijlocul grupului erau puşi doi tineri albanezi ce purtau  tichii albe pe cap. Un ostaş, cetnic ( membru al  trupelor paramilitare sărbeşti – trad.) beat, ţinea cuţitul întro mănă şi sticla de rachiu în celealta mănă. Cetnicul a ordonat unui albanez să se întindă pe jos. Acesta, aproape mort de frică, s-a aşezat în genunchi. După al doila ordin s-a ridicat. Aceasta s-a repetat de câteva ori… După aceea cetnicul a indreptat vărful cuţitului şi spre  cealaltă victimă si l-a obligat să bea rachiu,  după  care  … l-a pupat. Îmbătat de forţa, rachiu şi sănge, se distra, jucându-se cu ei precum o pisică înfuriată cu şoarecii. Acelaşi acţiuni, aceeaşi psihologie. Ceilalti  trei ostaşi, şi ei tot beţi, stătau în gardă să nu cumva ca tinerii albanezi sa fuga sau sa se impotrivrasca  în timp ce se distra primul cetnic. ” Aceştia sunt arnauţi”, mi-a zis unul dintre ostaşi, ” şi acum ii voi sacrifica”. De teamă, m-am îndepărtat de grup. Nu  avea rost să încerc să apăr albanezii. Ei puteau scăpa de cetnicii sărbi numai dacă venea altcineva înarmat. Toată scena se juca în faţa gării. Cum a venit un alt tren, am plecat,  ca să nu aud urletele îngrozitoare şi ţipetele dupa ajutor ale albanezilor…

Pe drumurile oraşului era linişte, parcă era pustiu. Toate uşile erau închise de la ora şase după amiază. Cum se lasa noaptea, cetnici isi începeau munca lor. Intrau cu forţa în casele albanezilor şi turcilor, jefuindu-i şi omorându-i pe toţi. Scoplie avea 60000 de locuitori,din care  jumatate erau  albanezi şi turci. Unii fireşte erau plecaţi, dar mjoritatea au rămas. Tocmai acestia erau ţinta crimelor nopţii.

Două zile după ce am ajuns la Scoplie, primul lucru  care îmi sărea în ochi de dimineaţa, era gramada de cadavre ale albanezilor cu capul spart, aruncate sub podul răului Vardar, chiar în centrul oraşului. Unii ziceau că erau albanezii sugrumaţi de cetnicii, alţii spuneau că le-a adus apa răului. Un lucru era clar  – acei oameni nu erau căzuţi în lupte…

Scoplie era transformat întro cazarmă militară. Populaţia, mai ales albanezii şi musulmanii se ascundeau printre străzi ca să nu fie văzuţi de ostaşii sărbi. In masa de ostaşi observai şi ţărani sărbi, veniţi din diferite părţi ale Sărbiei, justificăndu-si prezenta prin aceea ca au venit să-si caută fii sau fraţii , dar de fapt ei treceau prin Kosovo jefuind. Am stat de vorba cu trei dintre aceşti ”pungaşi”. Cel mai tănăr, un om scund, de soiul ”celor viteji”, se lauda cum a omorăt doi albanezi cu puşca lui, in  timp ce alţi doi au scăpat. Ceilalţi doi tovarăsi de drum, tărani mai în vărstă, au confirmat povestea lui.

”Un lucru nu este bine” se plăngeau ei, ”nu prea avem bani  la noi”. Aici poţi să iei boi şi cai  câti  vrei. Leafa ostaşilor este de doi dinari (75 de copeici). Ostaşul se duce la primul sat albanez şi ia primul cal pe care-l găseşte. De la ostaşii poţi să cumperi doi boi cu 20 de dinari. Sărbii din localitatea Vraja  au pornit masiv spre satele albaneze, cu scopul jefuiri a tot ce se găseşte. Femeile sărbe cărau în spinare şi uşi sau ferestre smulse din casele albanezilor.

Între timp au venit alti doi ostaşi. Făceau parte din grupurile care ii dezarmau pe albanezi. Unul dintre ei  întreabă  unde poate să schimbe o liră (bani turceşti). Am cerut să îmi arate lira, fiindcă văzusem monede turceşti. Ostaşul se uită împrejur şi scoate aurul din punga, spunând că mai avea, dar nu vroia să arate cât are. O liră se schimba cu 23 de frănci in zilele acelela. Apoi au venit şi alţi ostaşi. Asculteam discuţiile lor. ”Nici nu mai ştiu căţi albanezi am omorăt”, spune unul, ” dar la nici unul n-am găsit ceva de valoare de luat. Doar când i-am tăiat capul unei mirese tinere, la ea am găsit 10 lire”. Despre faptele lor vorbeau liberi, si asta era  ceva obisnuit la ei. Oamenii nici nu înţeleg câte schimbări interioare au adus doar câteva zile de război. Se poate vedea clar pînă la ce nivel ajunge omul în anumite împrejurări. În condiţiile organizării unui război barbar, oameni devin cu usurinta brutali, si nici  nu conştientizează.

Un pluton de soldaţi mărşaluia  pe drumul principal al Scopliei. Un beţiv, după aparenţa era un turc nebun, a început să-i blesteme. Soldaţii s-au oprit. L-au pus pe turc la zidul cel mai apropiat şi l-au împuşcat pe loc. Plutonul si- a urmat drumul,  la fel şi lumea care era pe stradă”.

Discuţia cu ofiţerul pe care-l cunoşteam

 

“Întro seară, la o cărciumă, m-am întălnit cu ofiţerul pe care-l cunoşteam. Unitatea lui era dislocată la Ferizai, o localitatea albaneză, ”Vechia Sărbie” (acum în Kosovo de est – trad). Cu oamenii lui, sergentul a adus un tun mare si periculos, pe drumul de la Kacianic spre Scoplie. Tunul era destinat armate , care a asediat Edrenea.

 - Ce sarcini aveţi acum la Ferizai printre albanezi? – am întrebat.

- Prăjim pui şi omorăm arnauţii. Sunt deja obosit – spune, făcând grimase şi deschizand gura de oboseala. Apoi a continuat: ”sunt mulţi bogataşi printre ei. Aproape de Feriza, am intrat întrun sat bogat, cu case ca nişte castele. Proprietarul era om bogat, care avea trei fii. Erau patru barbaţi şi multe femei. Pe toţi le-am scos din casă, am pus la rînd femeile şi în faţa lor am tăiat bărbaţii. Femeile nu plăngeau de frică. Ne-au rugat să le lăsăm să intre  în casă ca sa-si ia hajnele . Le am lăsat, apoi ele ne au dat câte un cadou. După aceea am dat foc la tot locul…”

- Cum puteţi fi atât de brutali ? – am întrebat înspăimantat de povestirea lui.

”Nici eu nu ştiu, se obisnuieşte omul. Întrun alt moment, nu aş fi în stare să omor un bătrăn sau un copil nevinovat. În timpul războiului, cum ştiţi, comandantul dă ordinul şi trebuie  pus în aplicare. Multe lucruri de genul asta s-au petercut. În timpul transportului acelui tun pînă la Scoplie, pe drum ne-am întălnit cu un car in care  erau întinsi patru barbaţi acoperiţi pînă la mijloc. Imediat am simţit mirosul de iod. Ceva dubios am bănuit. Am oprit carul şi am întrebat cine erau şi unde ii duceau. Tăceau, justificându-se că nu ştiau sărbă. Cu ei era numai căruţaşul, un ţigan, care ne-a povestit că cei patru răniţi au participat la bătălia din Merdar. Fiind răniţi acum se întorceau acasă. Am înţeles cine erau – Coborăţi – am ordonat. Au înţeles ce le spuneam, dar au ezitat. Ce să faci? Am pus baioneta în puşcă şi i-am marcălărit pe toţi cei patru…

L-am cunoscut pe acest om. A fost ospatar la Kraguievţ. Un om fără calităţi. Necombatant din fire, ospatar aşa ca toţi ospatarii din alte ţări. O vreme era şi în sindicatul ospatarilor. Mai mult, a fost secretar, dar a plecat… şi uite acum în ce s-a  transformat!

- De ce vă comportaţi ca nişte bandiţi, veniţi şi jefuiţi, fără să faceţi deosebire ! – am ţipat la el, simţind sila fata de  omul cu care am stat de vorbă.

Oficialul cu grad superior s-a simţit pus întro situaţie dificilă. S-ar părea că si-a adus ceva  aminte. Pe urmă,  încercând să se justifice, convins şi serios, a spus o frază  care se referea  şi la mai multe rele fată de tot ce văzusem şi auzisem  pînă atunci. ” Nu, nu este aşa. Noi armata regulară respectăm regulile în mod riguros, nicio dată nu omorăm un om mai tănăr de 12 ani. De cetnici nu spun nimic sigur, nu garantez. Ei au un cap aparte. Eu pot sa fiu sigur pentru soldaţii mei”. Sergentul nu garanta de cetnicii. Şi întradevăr, ei nu acceptau nicio limită. Recrutaţi dintre şomeri, incapabili, elemente rele şi fără valoare, din turma cea mai joasnică, se distrau cu ferocitatea lor, cu crimele, jafurile şi violenţa. Faptele lor maturisisc mult înpotriva lor. Dar nici armata statului  nu se simţea bine cu asemenea fapte  săngeroase ale acestor grupuri degenerate.  Au fost obligati să ia măsuri şi încă pana la terminarea războiului i-au dezarmat şi i-au întors în casele lor”.

Întoarcerea

“Nu eram în stare să suport mai departe acea atmosferă, n-am stomac pentru aşa ceva. Interesul politic şi conştiinţa morală  pentru a vedea cu ochii mei  cum se fac asemena lucruri, s-au scufundat. Aveam numai o dorinţă: să mă intorc cât mai repede. Încă o dată  m-am regăsit în tren. Mă uitam la cămpiile largi din jurul Scopliei. Ce frumuseţe, ce latitudine! Oamenii puteau să trăiasca  bine aici. La ce folos să spun, când voi insiva stiti cum, dar în acel loc sună de zece ori mai tare. Cincisprezece minute de la plecarea trenului, am aruncat o privire afară şi am văzut la o distanţă de 200 de iard de staţie un cadavru cu tichie pe cap, faţa in  jos şi măinile  întinse.  La cca. 50 de iard de calea ferată  stăteau doi paznici sărbi, care făceau parte din forţele de laza de la calea ferată. Cu siguranţa cadavrul era opera lor. Departe, departe, numai să plec cât mai repede de această tară.

Nu departe de Kumanova, întro poiană, în apropiere de calea ferată, soldaţii deschideau o groapă mare. I-am întrebat pentru ce se deschidea acea groapă. M-au spus că acea groapă se deschidea pentru carnea stricată, care se afla încarcată în 10 – 15 camioane  parcate la marginea drumului. Soldaţii nu si-au luat porţia lor de carne adusa de armata. Toate nevoile lor de hrană, chiar mai mult decât le trebuia, erau luateu din casele albanezilor: lapte, brănză, miere de albine. ” Am măncat miere  luata  de  la albanezi, mai mult decât am măncat în toată viaţa mea” – mi-a zis un soldat. In fiecare zi  soldaţii sărbi tăiau boi, oi, porci, pui, pe care ii măncau, api aruncau  resturile. ” Noua nu ne trebuie carne, de câte ori le-am scris celor din Belgrad, să nu ne mai trimita carne, dar ei fac după reguli”. Aşa stau lucrurile văzute de aproape. Carnea se strică, ca şi carnea oamenilor aşa şi a animalelor. Satele transformate în cenuşă, oameni deportaţi, ”…. oameni peste 12 ani” … toţi barbarizaţi, pierzându-si faţa lor omenească….

Războiul iese la suprafaţă cu  principala şi cea mai importantă parte a lui, crimele – pe care le veti vedea  dacă ridicaţi puţin perdeaua; si care acopera “operele vitejiei” ostaşilor…”.

————————————

Preluat de la “Kievskaja Misl”, nr. 355, 23 decembrie 1912.

http://books.google.com/books?id=_mIDEE … en&f=false

http://reteaualiterara.ro/forum/topics/tro-ki-eu-martorul-masacrelor-s-rbe-contra-albanezilor-n-scoplie?xg_source=activity

————————————————————–

Fragmente din mărturiile D-nei Edit Durhan

despre persecuţia religioasă a albanezilor de către sărbii.

Autor :Agim Shehu

Tradus de Perparim Demi

Edith Durhan este o scriitoare engleză celebră care a trait in ultima parte a secolului 19 si inceputul secolului 20. Ea a facut numeroase călătorii exploratorii în peninsula Balcanica. A fost prezentă ca martor ocular al atrocitatilor sărbilor impotriva albanezilor din perioada căderii imperiului Osman, şi al rezistenţei populare albaneze pentru apărarea integrităţii teritoriale a Albaniei fata de  invaziile slave înainte de obţinerea independenţei. Armata turcă din teritorile Albaniei acelor vremuri, fie a cedat teritorii, fie a întreprins campanii pentru înabuşirea rascoalelor populare albaneze,  fie s-a retras în garnizoane, lăsând poporul albanez singur să se apere de invazia sărbo-muntenegreană. (notă traducător)

Mary Edith Durham (8 December 1863 – 15 November 1944)

———————-

D-na Durhan a lăsat în urma ei numeroase mărturii sub forma de reportaje sau romane, care fac parte din opera ei completă publicată în Anglia. Găsim în acestea nu numai fapte, dar şi opiniile ei, ale unei femei luptătoare pentru dreptul  popoarelor din Balcani la autodeterminare. În ajunul independenţei Albaniei, ea spune: ” agonia morţii a devenit insuportabilă pentru albanezi. Grecii şi sărbii erau orbiti de setea pentru săngele albanez…. Am făcut o călătorie la munţii Shal, unde albanezii deportaţii din Guţia (Gucia) ocupată de muntenegrenii, suferau cele mai cumplite mizerii în numele ‘creştinismului’(!). Am văzut cu ochii mei şi am fost martoră, când patru batalioane ale muntenegrenilor au pus stăpănire, plantănd acolo teroare. Pentru musulmani  nu era nicio scăpare decât botezul ! Vai de capul celui care se ruga la Dumnezeul  lui – era omorăt pe loc. Copiii erau botezati cu forţa, tot aşa şi femeile, dacă scapau de viol”. Mai departe scrie: ” Din Gjakova ajung mii de refugiaţi. Aceşteia sunt întro situaţie foarte dificilă. Nu mai aveau nici hrană şi nici bani, iar femeile se rugau incontinuu plăngănd. Unele au ajuns să ma implore  ’dacă n-aveţi ceva să ne daţi pentru copii, luatii dvs şi aruncaţi în rău, fiindcă nu ne lasă inima să îi aruncăm singuri şi nu vrem să-i vedem cum mor de foame’… Satele erau arse, ţăranii suferau ingrozitor. Ca să nu moara de foame, unii oameni  fierbau iarbă pentru a-si hrănii copiii.” Mai departe spune: în 1903,  occidentului european  nici prin cap nu-i treceau barbariile primitive aplicate de slavi dei  sud cu atâta furie. Oameni de ştiinţă celebrii s-au dus atunci acolo, pentru a descoperii vizuina lor, şi au avut ocazia vada cu ochii lor atrocitati similare cu cele ale vănătorlor de oameni din Noua Guine. Precum in cantecul marelui Voivod Mirko, tatal regelui Nikola, în care se vorbeşte despre asemena atrocităţi pe post de laudă.

Cutremătoare sunt descrierile ei despre persecuţia religioasă exercitată de slavi în acea vreme: “…..bisericile erau promotori politici puternici în peninsula Balcanică…Biserica ortodoxă cu  persecuţiile impotriva evreilor în Rusia şi cu faptele sale în Balcani, ţine recordul mondial al  atrocităţilor religioase. Botezurile se faceau prin tortura. Oameni erau aruncati în apa ingheţată a  răurilor, după care îi scotau din apă şi îi puneau lăngă jar înflăcărat, pentru a fii copţi, pînă cerau milă şi acceptau să se întoarcă la religia ortodoxă…. Părintele Pali, un franciscan convins, a fost mărcelărit cu baioneta, fiindcă n-a acceptat să-si  facă semnul crucii precum  ortodoxii  … Dupa un timp, când a fost scos din mormănt cadavrul bietului preot, din verificările efectuate nu s-a observat nicio urmă de glonţ, decât tăieturi de cuţite. Spusele muntenegrenilor, cică părintele a fost impuşcat în timp ce alerga, erau minciuni. In Muntenegru şi  Sărbia se urla ‘moarte albanezilor’. După părerea mea, pentru asemena atrocităţi şi crime precum şi pentru  creştinarea  forţată folosita asupra populatiei din Albania, ar fi trebuit  să se ridice în picioare si sa se revolte  toata Euorpa civilizata, ca să stopeze asemena ferocitate.

Tărani se convertau la religia ortodoxă fiind ameninţaţi de o asemena teroare, ceea ce D-na Durhan povesteste cu durere: “… şi ţăranii englezi se autodeclarau ‘indieni şi piei roşu’ dacă 5000 de barbaţi înarmaţi ii obligau să facă asta, altfel erau exterminati. Mai departe ea explică fenomenul săngeros: cruciadele în aparenţă s-au făcut în numele creştinismului. Temporar ei au împiedicat extinderea turcilor în Azia. De fapt ei erau duşmani bisericilor Estului şi prin comportamentul lor barbar în perioada celei de-a 4-a Cruciade, mai mult au contribuit la deschiderea porţiilor Europei pentru turci, decat la protectia ei.

In operele sale descrie cu precizie şi simpatie portretul fizic şi spiritual al albanezilor, punând-i pe acestia faţa în faţa cu vecinii lor sovinisti:

“….unele naţiuni se deosebesc după religie, albanezii, ca rasă, nu vor să ştie de aceasta. Pentru albanezi, la temelia tuturor se întinde substratul preistoric de piatră, care influenţează mai mult ca orice  viaţa lor”.

”…  ei au îmbraţişat creştinismul la suprafaţă, aşa cum mai tărziu s-au adaptat musulmanismului…,”

” …….. în mai multe sate muslimane se obisnuieste impărtesirea oualelor roşii de Paşte”

”… Jelladin, nepotul lui Ali Pasha din Tepelena, domnitorul Ohrid-ului, avea soţia creştină, pe care o lăsa să se ducă la biserică numai cu batista pe cap.”

” … albanezii au început să se converteasca la musulmanism  ca să fie liberi.” – este vorba de zonele cedate sărbilor, unde au avut loc epurări şi genocide (trad.)

Intrun ziar al aociaţiei slave ”Măna neagră” cineva scria: …trebuie omorăti toţi locuitorii Shkodrei… fiindcă au îndraznit să se opună. Shkodra în acea vreme avea 35 000 de locuitori, iar D-na Durham scria despre oraş…”m-am ataşat de Shkodra dintrodată, caci avea culoare, viaţă, artă, poporul aici era politicos, muncitor şi nu petrecea timpul cu  beţii, sau măsurând dus-întors drumurile Cetinei (oraş la Muntenegru). Avea ceva uman si cald”.

Printre altele, scriitoarea a descris şi capitala Muntenegreană:

“…cartierele cele mai murdare din Anglia sunt un lux fata de ceea ce am văzut la ei. Nu au nici apă de băut şi nici de spălat. Întro zi n-am avut ce să beau în afara de zapada cu viermi…”

 şi mai de parte: ”.. în Podgorica, m-am întălnit cu căruţaşul albanez Shani, care m-a slujit cândva cu atâta loialitate. M-a dus la casa lui, unde am găsit o diferenţă enormă faţa de casele muntenegrenilor. Era curată ca zapada şi plăcută, albanezii au instinct artistic”.

 Bucureşti, 27.07.2011

http://reteaualiterara.ro/forum/topics/fragmente-din-m-rturiile-d-nei?xg_source=activity

———————————————————————–

Piesă literară

                                                                                               Autor Visar Zhiti

Tradus de Përparim Demi

Dedicat,

Prietenilor nostrii, TOM NDOJA şi SOKOL SOKOLI, unul din Shkodra şi altul din Tropoja, care s-au ridicat primii la revolta noastră, în temniţa politică din Qafe-Bari, şi au fost împuşcaţi. Mai mult, au condamnat şi lagarul, noi eram condamnaţi într-un loc condamnat. –  Visar Zhiti

… s-a deschis iaraşi pămăntul… grămezi ca la bombardamente. Bate tărnăcopul peste pietre. Şi mai jos ce bate, vreo inimă ascunsă? Ce sunt aceşte gropi, ale morţii? Nu vor îngropa vieţi întrerupte, ci vor scoate osemintele acestor vieţi. Mormintele memoriei, antimorminte, să spui, umbră şi durere…

…împreuna cu groapa , in cele din urma s-a spart şi pieptul. Gafaitură pietroasă. Un pantof putrezit. Încă unul. Cum se trece în lumea celaltă, descălţat ? Pantofii – temniţa picoarelor.

…mersul rupt. Un os lung cât coşmarul…

… cade în genuchi peste gramada osemintelor. Sunteţi acolo? Numai atât? Tu, tu, eu … nimeni nu mai este acolo…

…eu vă cunosc, ne ştim unul pe altul, am fost împreuna peste sărma ghimbată, la rănd, la foamete mare. Ţipetele voastre s-au ridicat la rascoala noastră, sus ca doi brazi în prăpastia stancii negre. Au ars brazii visurilor…

…îmi vin în faţă feţele voastre printre ceţurile, care apasă ca pămăntul care v-a acoperit, ca pămăntul pe care-l înlăturăm de pe oasele voastre,  este şi nu este la fel. Când  aruncam pamantul era uitare, acum că-l dezgropăm este amintire. Şi este pămăntul morţii. De unde să fi ştiut că vom vedea craniile voastre ca nisteacuze. Ah, iaraşi oase, trebuie să fie ale braţelor! Putrezită măna, dar de câte ori ne-am dat măna unul celuialt, dezbracat ca o comdamnare, ca biata iubire, ca radiografia intunericului. Uite, aceste oase aici m-au ajutat să ridic pietrele, vagonetă răsturnată, pe care am împinso ca suferinţele, ca sicriele timpului. Braţele voastre ridicate sus peste mulţime încă ne cheamă. Am fost legat cu ele cu aceleaşi catuse. Şi am rămas legaţi. Şi patria.

Nu le pot vedea, înlăturaţi cele doua cranii! Sunt ale voastre, dar nici voi nu le-aţi văzut, imposibil să le vezi…ochii, unde sunt ochii? Ai vostrii, ai nostrii…  cunosc acei ochi, acea strălucire instantanee a luminii, care a aprins focul supărării. Ştiu zămbetul vostru, era trist, palid ca o frica deşteaptă, zămbet de om totuşi. Ne dureau fălcile,  putrezeau cuvintele, ni s-au mărit pomeţii obrajilor, slăbeam in fiecare zi împreună cu Albania. Ne-aţi imaginat pe noi privind ale vostrii cranii? Asta e libertatea? Spaima rece, durere zgăriată de sărma ghimpată fără sfărşit. Găuri de gloanţe în craniu, de unde picură lumina şi lacrimi. Plănge şi lumina. Dar cum v-au împuşcat aşa? Eraţi cei răsculaţi şi tineri. Cum v-au omorăt, cum? Ce zălog aţi lăsat? Au netezit pămăntul peste voi, ticăloşii! Ca să nu se distingă crima. Corbii zbierau epitafuri în aer.

Noi am ieşit din puşcărie, voi n-aţi putut să ieşiţi din mormănt nici ca fantome. Nici mormănt n-aţi avut. Spiritul albit se apropia de cer, fiindcă uite unde sunt pantofii putreziti. Nu mai trebuiau. Nici pantofi nu erau, doar păcăleli, strămbe şi călcate, la fel ca o conştiinţa. Ei, cum poate fi libertatea fără voi? Tunetele repetă bubuitura armelor. Fulgerele – scheletele lui Prometeu in noapte, doar un moment se aprindeau şi dispareau prometeii ţării mele. Şi pe urmă ploaia, inundaţie epocilor, deasupra pluteau păcatele şi uşi căzute, fotolii, idei, răspunderi, biblioteci. Si groapa voastră umplută cu tăcerea neagră. Voi, n-ati murit, v-au omorăt. Nu e lafel totuşi. Aţi rămas fără moarte, numai cu praful. Nici viată n-aţi avut. Iaraşi numai ca praful. Nici nemurire n-ati avut. La nemurire ajung vieţile ce se unesc, doar dacă nu sunt înterupe de violenţe. Cele doi cranii voastre – două alte lumi.

În faţa lor cutremură lumea noastră. De-aia avem alunecări de pămănt, cutremuri, dar şi noi răsărite, orfane. Parcă curgem din găuri goale ai ochilor…

Iunie 2010

Despre autor:

Visar Zhiti fiul actorului şi poetului Hekuran Zhiti (1911 – 1989). Visar s-a născut în oraşul Lushnja, unde a terminat liceul in anul 1970. După absolvirea studiilor superioare la Institutul Pedagogic din Shkodra (astăzi Universitatea Luigj Gurakuqi) a fost repartizat ca învăţător în oraşul Kukës. Si-a  început activitatea  literară cu cateva poezii, pe care le-a publicat in diferite reviste literare.

În 1973 a pregătit pentru publicare o culegere, ”Rapsodia vieţii trandafirilor”. Era perioda celui de-a 4 –a  Plenara a Comitetului Central al partidului, în care dictatorul Enver Hoxha a în început o campanie împotriva tineretului admirator al culturii occidentale. Tatal lui Visar a avut un conflict cu autorităţiile şi tănărul poet a devenit brusc una dintre victimele politice ale dictaturii. Era o acţiunea declanşată de partidul comunist pentru a-i intimida  pe intelectualii albanezi. Manuscrisul pomenit mai sus, predat spre publicare la editura Naim Frashëri, a fost considerat o creaţie cu ”greşeli grave ideologice”, care deforma realitatea socialistă.

El a fost arestat în Kukës la 8 Noembrie 1979. După comdamnarea lui, venita din partea unui tribunal total politizat, în Aprilie 1980, la 13 ani de inchisoare, a fost trimis în puşcăria din Tirana şi mai tărziu a fost transferat in lagarul monstruos din Spaç. Aici, mulţi dintre condamnaţii care erau împreuna cu el, au murit datorita maltratarii, torturi şi infometare, traume fizice si psihice.

A fost eliberat din puşcărie la începutul anului 1987 şi i s-a ”permis” să lucreaze la fabrica de caramizi din Lushnja. După căderea dictaturii, în 1991, a emigrat în Italia, unde a muncit in oraşul Milano pînă la 1992. Căştigând o bursă din partea fundaţiei Heinrich Boll a plecat în Germania în anul 1993, iari după un an  a plecat în America (USA).

La reantorcerea în Albania, a lucrat ca ziarist, iar mai tărziu a condus editura care a planificat publicarea primei cărţi scrise de el. Ceva timp a fost angajat al serviciilor administrative ale parlamentului şi în 1996 a fost ales deputat. După tulburările politice declanşate în Albania în anul 1997, el s-a retras din politica şi a fost numit Ataşat cultural la Ambasada Albaniei din Roma.

Activitatea literară:

Prima carte cu poezii publicată în Tirana (1993) a fost ”Memoria aerului”, în care sunt culese câteva poezii din perioada trăita în puşcărie. Un an mai tărziu s-a publicat ”Arunc un craniu în picioarele tale”. Acest volum deasemenea prezenta 100 de poezi scrise in puşcărie, în perioada 1979 – 1987, care au supraviţuit numai prin  memoria autorului. Au urmat multe publicatii, iar acum este considerat unul dintre cei mai mari poeţi albanezi din secolul XX. A scris multe povestiri scurte, culese în două volume şi a tradus în limba albaneză o parte din operele lui Garcia Lorka şi din opera poetului italian Mario Luzi. Amintirile lui din perioada condamnării, ”Drumurile Iadului: Burgologji” (burg = puşcărie în albaneză) au fost publicate în Tirana (2001). În anul 1991 a fost premiat în Italia cu premiul ”Leopardo d’oro” (Leopardul de aur). În 1997 a primit prestigiosul premiu ”Ada Negri”.

Câteva opere publicate:

  • Kujtesa e ajrit / Memoria aerului (Tiranë: Liga e Scritorilor, 1993)
  • Koha e krisur / Timpul spart (1993)
  • Hedh njė kafkë te këmbët tuaja / Arunc un craniu în picioarele tale (Tiranë: Editura Naim Frashëri, 1994
  • Mbjellja e vetëtimave /Implantarea trăznetelor (Scoplie: Flaka e vëllazërimit, 1994)
  • Dyert e gjalla / Uşi vii (Tiranë: Eurorilindja, 1995)
  • Kohë e vrarë në sy / Timpul lovit în ochi (Prishtinë: Rilindja, 1997)
  • Si shkohet në Kosovë/ Cum se duce în Kosovo (Tiranë: Toena, 2000)
  • Rruget e ferrit: burgologji / Drumurile Iadului: Burgologji  (2001)

A mai scris şi,

  •    Pazari i Këpucarit / Tărgul Pantofarului, tradusă în limba engleză
    • Condemned Apple (Mărul condamnat): Poezi alese, traduse de Robert Elsie (Los Angeles: Green Integer, 2005).

Kortezhi pa fund /Funeralii nesfărşite , tradus de Luan Topciu. Bucureşti Leda, 2008.

Bukureti,13.06.2011

——————————————————————————-

Dezvoltarea civilizaţiei

 Autor : Albin Kurti

Traducere: Perparim Demi

În epoca colonialismului clasic se considera că civilizarea unei ţări este determinata din exterior. Aceasta presupune că tara respectiva este necivilizată, si ca ii este imposibil să se dezvolte singura, din interior.

Cei din afară, apreciau ţara respectivă, constatând că ea putea să se schimbe numai din exterior. Erau vremurile rasismului şi ale colonialismului, care au împărţit lumea în popoare civilizate şi triburi barbare. Cei civilizaţi aveau o cultură dezvoltată , dar resurse naturale puţine în comparaţie cu nevoile lor crescute. Pe de  altă parte, barbarii nu aveau o cultură dezvoltata pe principiile societatii occidentale, dar aveau bogăţii, care se părea că nu le trebuiau. Un asemena contrast a creat mentalitatea celor civilizaţi, care interpretau aceste două situaţii ca fiind complementare mai de grabă decât contrapuse. Adică, cei civilizaţi trebuiau să se ducă la cei necivilizaţi, ca să le dea  cultură (care lipsea) şi în schimb, le luau resursele naturale, care le trebuiau lor, precum şi ceea ce localnicii aveau în surplus.

Aşa a pornit procesul colonizării localniciilor necivilizaţi, pe care ii expropriau de bogăţiile ţării lor şi eventual, se înbogaţeau spiritual prin cultura civilizaţiei ocupatorilor generosi. Barbarii plăteau scump civilizarea lor pe seama următoarelor generaţii. Nici localnicii necivilizaţi ai generaţiei actuale nu au duso bine, în timp ce se civilizau. Ei munceau ca sclavi ai celor care au tratat ţara lor numai ca sursă de materii prime şi de forţă de muncă ieftină. Civilizaţia datorata colonizării oricum putea să eşueze ca proiect, dar nu şi exploatarea ţării gazdă, din partea civilizatorilor. Colonizatorii s-au folosit de civilizarea ca să poate exploata coloniile.

Colonizarea punea cultura contra naturii. Civilizatorul avea cultură, iar necivilizatul avea natura. Civilizatorul lua natura necivilizatului în numele culturii. Necivilizatul, întrun fel, se unifica cu natura ţarii lui, care de fapt era luata cu japca de civilizator. Antagonismul între cel care avea cultură civilizată şi cel lipsit de ea, era prezentat ca legitim sub masca exploatarii economice. Cei civilizaţi exploatau în mod sălbatic ”populaţia sălbatică”. Exploatarea economică a devenit cultură, iar cultura s-a transformat în economia exploatării.

Proiectul civilizaţiei coloniale a avut  ca rezultat construirea oraşelor dezvoltate în ţara îndepărtată a civilizatorilor, înaintea celor din ţara necivilizaţiilor. In cazul cel mai bun, la ultimii se mai făceau construcţii, atât cât le trebuiau civilizatorilor în ţara necivilizată – în principal infrastructură şi industrie extractivă.

Civilizatorii ţineau democraţia pentru ei, fiindcă erau consideraţi – adică se considerau pe ei însuşi – fiinţe de mana intaia. Necivilizaţii erau pentru ei fiinţe de măna a treia. Pentru popoarele de măna a treia nu se putea aplica, cu atât mai puţin nu se putea garanta democraţia, s-au preferat dictaturi locale. În natură nu există democraţie. Vieţuitoarele naturii sunt condiţionate de natura. La viţuitoare nu trebuia decât să se păstreze un echilibru stabil. Ele au o natură fără cultură, care atunci când apare, în afara mediului ei, devine o cultură nenaturală.

După concepţia colonistilor, civilizarea societăţii poate să vina numai din exterior şi sub nicio formă din interior. Această concepţie teritorializează civilizaţia şi declară utilă hegemonizarea lui teritorială. După această mentalitate, celor care nu sunt civilizaţi, interiorul nu le aduce decât  mizerie şi primitivism. Valorile şi ideile, învăţarea şi dezvoltarea vin numai din exterior. Localnicii necivilizaţi sunt incapabili sa contruiasca propria civilizare. Civilizarea este o misiune, iar civilizatorii sunt misionari !

* * *

Acum, dragi cititori, înlocuiţi cuvăntul civilizare din textul de mai sus, cu cuvăntul dezvoltare (des folosit la ora actuală) şi veţi înţelege ce ni se va întămpla un secol mai tărziu. În vremurile noastre se crede ca, dezvoltarea economică a unei tari nedezvoltate poate să vina doar din exteriorul ei, şi sub nicio formă altfel. Acelaşi punct de vedere şi aceaşi abordare, au rămas neschimbate ca conţinut. Civilizaţia occidentala s-a dezvoltat, iar dezvoltarea noastra, a nedezvoltaţilor, nu este civilizată! Aici, termenul civilizare (din perioada colonialistă) este înlocuit cu termenul dezvoltare folosit deseori acum (în perioda neocolonialistă).

Denumirile noi nu presupun si relaţii noi intre cele două tabere.

Prishtinë, 3 maj 2011

———————–

Nota explicativa:
Autorul este presedintele partidului  Vetvendosja (Autodeterminare) si deputat in parlamentul Kosovei. El si partidul pe care il conduce, pledeaza pentru unirea Kosovei cu Albania. La inceput, Autodeterminarea a fost o miscare in societatea civila, care s-a transformat in partid anul trecut inainte de alegerile anticipate.  Actualmente acest partid detine 14 % din locurile in parlament.
Pentru ideile lui, privind eliberarea Kosovei, el a fost arestat si condamnat de cateva ori de catre regimul Beogradului. 
Fiind in opozitie, el nu sustine inceperea discutiilor tehnice intre Kosovo si Serbia, inainte de a fi recunoscuta Kosova de catre Serbia ca stat independent. Deasemena considera ca cererea de iertare de catre Serbia pentru genocidul fata de poporul albanez din 1999, este obligatorie pentru a stabilii relatii bune de vecinitate. In plus Serbia va trebui sa colaboreze si sa raspunda pentru cei 2000 de albanezi declarati disparuti in timpul razboiului, sa inapoieze statului Kosovo fondurile din conturile bancare si sa despagubeasca daunele materiale din perioada razboiului.

—————————————————————————

Civilizaţia albaneză exportata!

Ideile D-lui Albin din articolul  ”Dezvoltarea civilizaţiei” sunt corect  văzute din perspectiva relaţiilor colonii – colonizatori. Noi albanezii avem specificul nostru, istoria noastră, care nu poate fi   comparată cu istoriile coloniilor medievale ale Europei. Din aceasta perspectiva, voi  încerca să pun lumină asupra acestor deosebiri , in câteva cuvinte.

O expresie populară  spune ”mai bine să ştii decât să ai”. Filozofia acestei expresii populare ne arată nivelul civilizaţiei noastre antice. Ceea ce ţările europene au descoperit în perioada formării coloniilor (medievale), privind schimburile de genul „cultura in schimbul bogăţiilor”, era deja descoperit si pus in aplicare de catre poposul nostru inca din antichitate, din vremea lui Alexandru Cel Mare. Este suficient să pomenim de dinastia Ptolemeilor în Egiptul antic, istoria construirii Romei etc. Nu-i  aşa ca patricienii romani se şcolarizau in vestita scoala din Apolonia ?

Necazul este că civilizaţia noastră a fost supusă ocupaţiei barbare inca de la începuturile evului mediu. Aşa ne am transformat întro „colonie” exploatată de  catre barbari şi nu de civilizaţi. O altă faţadă a istoriei noastre ne arată că dea lungul timpurilor, state pe care noi însine le-am creat au devinit ocupatorii noştrii; cazul ocupaţiei romane în antichitate sau cazul Greciei în secolul trecut. În mileniul trecut, am fost ţinuţi tot timpul în frău, ca să nu ne dezvoltăm, ni s-a înterzis limba şi ni s-au ars inscrisurile, aproape că ne-a  fost  ştearsa istoria. Deseori,  mai veneau armatele străine şi ardeau pămănturile, devastau satele şi oraşele străvechi. Am luptat,  apoi ne am supus, mai rău – după ce am fost ocupaţi, ne am dus la ocupatori şi i-am civilizat. Aşa se explică faptul ca unii dintre  împăraţi, papi, regi şi domnitori din diferite tari, au fost şi sunt oameni de ştiinţă şi intelectuali de marcă de origine albaneză. Nu voi da multe exemple fiindcă  ar urma o listă  prea lungă, totuşi voi pomeni doar câteva cazuri prea cunoscute: Familia Qypryli  – a dat 16 viziri Imperiului Ottoman (sec.XVI – XVIII), dinastia lui Muhamet Ali Pasha – fondatorul  Egiptului modern (sec.XIX – XX), Ataturk – fondatorul  statului Turc (sec. XX), Francesco Krispi – prim ministru al  Italiei unite (sec.XIX), Familia Ghica – domnitori ai Moldoveii (sec.XIX), Jan Kukuzeli – muzicologul bizantin care a creat muzica bisericească ortodoxă, Hoxha Tahsini – prim rector al Universităţii  Imperiului Ottoman (astronom, fizician, matematician sec.XIX),  Sami Frashëri – filozof, istoric, care a elaborat  prima enciclopedie a Turciei (sec.XIX), Karl Gega – inginer, proiectantul tunelului Simplon, Alexandër Moisiu – actor  german (perioada interbelica) , Vangjel Zhapa – miliardar şi filantrop, sponsorul  Academiei  Române şi al primei Olimpiade din Grecia (sec.XIX) etc.

Toţi aceşti oameni onorabili din toata lumea, au format state, au investit, au creat averi, au dezvoltat educaţia şi cultura pe pămănturi stăine, şi n-au făcut mai nimic pentru ţara lor de origine. Poporul nostru sub ocupaţie  a fost  considerat ”ocupatorul” imperiilor, care le-a  dat posibilitatea să civilizeze tări străine. Foarte frumos a  fost surprins acest aspect de catre scriitorul nostru  I.Kadare în romanele lui. Ceea ce noi numim istoria luptei pentru eliberare, este  de fapt o istorie plină de lupte între albanezii supuşi şi cu poziţii de conducere, cu cei nesupuşi. Albanezii supuşi, care au făcut carieră în structurile ocupatorului, făceau politica mare, a lumii civilizate iar  nesupunerea celaltei părţi  a albanezilor, era considerata un act de  înapoiere, necivilizaţie, erau catalogati drept rebeli. Aceştia cunosteau  capacitatea poporului albanez, fiindcă ei însuşi erau parte din el; ştiau că, dacă ar fi fost lasat liber, poporul albanez s-ar fi dezvoltat  rapid, fiindcă avea o inclinaţie naturala pentru aceasta.  Dar, vorba poporului  ”al tău îţi scoate ochii mai adănc”. De aceea  conducatorii Imperiilor (cei de origine albaneza)  plăteau vechili autohtoni , ca să ţină poporul  în frău, divizat, destrămat. Momentul istoric cel mai clar în această direcţie, este cel  când Kara Mahmut Bushati Paşa, domnitorul vilaietului Shkodra, i-a propus lui Ali Paşa Tepelena, domnitorul vilaietului Ianina, în 1780-90 să isi unească forţele împotriva  Sultanului, iar Ali n-a acceptat. Dacă şi-ar fi unit atunci forţele, Istambulul ar fi fost azi  in Albania,  iar despre Grecia nici pomeneală, căci nici nu exista în acea vreme.

Primi  care au înţeles cu claritate situaţia naţiunii albaneze  au fost reneşcentistii noştrii (sec.XIX), care au preluat sarcina creării statului albanez. Ei au înţeles că renaşterea limbii, dezvoltarea culturii şi educaţiei, unirea intregii natiuni, reprezenta  singura cale. Stradania lor a dat roade, doar parţial, fiindcă ne am trezit cam tărziu. Ar fi trebuit să începem cu un secol înainte. Momentul eliberării Greciei era o bună ocazie pentru crearea statului albanez independent, dar am pierdut, ne am destrămat,  am preferat sa punem  religia înaintea  naţiunii. Aşa că, victoria noastră impotriva Osmanilor a fost preluată de  catre alţii – de Patriarhia Atenei, care ne-a helenizat prin intermediul  practicilor religioase in limba elena (inventata chiar de catre călugării ei in sec. IX – X), pe care le-au „exportat” din Fanar catre Albania de sud.

Cine ştia mai bine decât albanezii că ”unirea face forţa” şi cine mai bine decât albanezii cunoasteau consecinţele politicii ”divide et impera”. Aceasta a fost metoda prin care natiunea  albaneza a fost  strivita , din antichitatea noastră glorioasă şi până astăzi. Ne-a  divizat religia, fapt ce a facut posibila crearea Greciei, aşa a fost preluat şi Kosovo , si ar mai fi alte exemple dureroase. În cazul Kosovei, după a doila război (în 1944), conducerea partitului comunist albanez  a renunţat la  cauza naţională, ca să devin  internaţionalişti (comunişti). De ce nu s-a intamplat şi invers?  De ce n-au devenit sărbo-croaţii internaţionalişti, iar Kosovă  sa fie ramasă unită cu Albania de azi ?

Ceea ce se întămplă astăzi, cu luptele dintre partidele politice în Albania, Kosovo şi Macedonia, este o continuare, si nu un început.  În Europa vom intra, nu spun să nu întrăm, fiindcă toţi suntem  europeni de când ne ştim (cultura albaneza se afla la temeliile culturii europene), dar să intrăm uniţi. Să mergem în Europa  asa cum trebuie, ca şi la o nuntă, spălaţi, pieptănaţi, îmbrăcaţi, chiar şi cu daruri; dar în primul rănd invitaţi, cum ne este onoarea şi cum meritam locul – numai aşa vom fi respectaţi.

 

Dr.Përparim Demi

Bukuresht, 04.05.2011

———————————————————-

MORTEA RUSOAICEI

(Poveste de  Ismail Kadare)

Nina F. din Moscova. Casatorita in 1959 cu un ofter albanez. Dupa cuvintele te iubesc,  a continuat cu plimbarile in parcul Gorki, telefoanele din cabinele acoperite de zapada, plangerile sa nu ma uiti, etc.etc. pina la: cetateana Nina F. accepti ca sot pe A.D. si pe urma subsemnarile, schimbul de inele, venirea pentru luna de miere in Albania.

Acum ea este intinsa in sicriu in mijlocul camerei  apartamentului, la mii de kilometrii departe de tara sa. De ani de zile n-a primit nicio scrisoare de la ei, (scrisorile erau rare dupa ruperea relatiilor si in ultimi ani aproape s-au interupt). Ea n-a stiut exact cine a murit si cine mai era viu din familia ei, asa cum nici ei nu vor afla niciodata daca ea a murit cu adevarat, si cu atat mai putin anul mortii.

In jurul sicriului o gramada de femei plang intro limba straina. Sunt surorile ofiterului, deja batrane. Datorita batistei cu flori, cu care i-au legat capul, ea seamana si mai mult a rusoaica si inca mai trist o face acest plans intro limba straina.

Rar a fost plansa o femeie cu atatea hohote de catre cumnatele ei. Acesta este un gand care, si daca nu se spune cu voce tare, se simte indata. Asa cum se simte explicatia pentru aceasta: plang in primul rand singuritatea ei. Cu siguranta si pe a lor.

In dreapta sicriului, in spatele femeilor se ridica un etajer cu carti. Printre titluri, ies in evidenta cartile care vorbesc despre ruperea cu Uniunea Sovietica, in principal carti politice ale conducatorului tarii. Intre ele si  femeia rusa intinsa in sicriu , este plansul femeilor.

Ora inmormantarii se apropie. Miscarea in apartament devine mai agitata, este adus capacul sicriului, se aud cuiele care-l inchid. Apoi autobuzele cu oamenii indoliati merg spre cimitirul vestic al orasului.

Este o zi ploiasa, cu umezeala. Totusi niciunul nu pleaca mai devreme de la groapa. O femeie, membra a Frontului de Bloc, tine un scurt discurs, unde spune ca Nina F. a fost o mama si sotie buna si o lucratoare onesta, care in munca si viata ei a avut in vedere mereu invataturile Partidului si conducatorului ei.

Niciun cuvant despre nationalitatea ei, nationalitate care i-a dat cea mai mare singuritate care poate fi imaginata.

La revedere, Nina!

Aceste erau singurele cuvinte naturale pe care le-a spus membra Frontului.

Iar mai naturale decat ele este zgomotul din caderea pamantului si pietrisului asupra sicriului, cu limbaj universal, mult mai intelegibil decat al oamenilor, cu toate ca mormantul nu  i s-a dat  in pamantul larg rusesc, ci in cel ingust albanez, care abea ajunge pentru mormintele alor lui.

Decembrie 1985

Ismail Kadare, Povestiri ”Furtul somnului regal”

Tradus din rusa: Nikolla Sudar

Tradus in romana: Demi Perparim, Dec.2010

Publicat in ziarele ! Periodicul Sankt-Peterburg” si ” Cronica literara” (Moscova).

—————————————————

Din cand in cand apar in mas media europeana discutii privind istoria Balcanului. Cea mai fierbinte tema este disputa vechie intre greci si albanezi, Egzista o confuzie mare asupra originei, apartenentei, popoarelor din aceasta zone sudica a Balcanului. Iterpretarile sunt care mai de care. Multi pseudo istorici au creat (prin falsuri) imaginea helenista a populatiei locale din sudul Greciei pentru a veni in sprijinul ideologiei adoptata de Fanariotii si Patriarhia Fanarului. Marilor puteri (Franta, Anglia si Rusia) le-a convenit aceasta teorie cand se pregateau sa imparte teritorile Imperiului Osman din Balcani.

Acum confuzia este asa de mare, si este greu sa accepti ca toata istoria servita in secolul XX nu este altceva decat un produs a politicii, a intereselor gjeopolitice. Prin comparatie putem spune acelasi lucru despre teoria falsa a originii latine a limbi romane si poporului roman. Teorie pe care academicieni de azi le e greu sa renunta si sa accepta ca tot ce au scris pana acum este un fals. Documentele care dovedesc clar originea traca (cu o  vechime de mii de ani ca popor si cultura) sunt neglijate, puse deoparte, intarzise. Teoria latinitatii inventata de intelectuali in sec.XIX a fost o idee naiva si proasta pentru a dovedi natura lor occidentala pentru a obtine sprijinul politic marilor puteri in perioada unirii si crearii statului Român. Intrebarea putea fi pusa: Ce, tracii erau mai putin occidentali decat latinii? Au contribuit mai putin in formarea culturii europene?

Cred ca istoria Europei de Sud-Est trebuie rescrisa placand pe fapte si nu pe interese politice. Va recomand sa cititi un material tradus despre acest subiect.

Substanta ne-greaca a grecilor din Grecia

Substratul Greciei moderne este albanez

Autor : Salih Mehmeti

preluat de la www.pashtriku.org

Obsesia bolnava a Greciei pentru a-si insusii nu numai prezentul dar si trecutul antic este descrisa si de ziarul New York Times (1994) care se refera la pozitia Greciei ca la o ‘isterie pentru istorie’. Iar un diplomat necunoscut occidental, citat in New York Times (1995) a descris pozitia Greciei ca fiind “complet irationala”. Strigatele isterice ale trupelor speciale ale marinei Greciei, care in timpul paradei din 2010 spuneau “grec te  nasti, grec nu poti deveni” este  caraghioasa si in acelasi timp este un indicator ce ne arata ca ideologia greaca  de azi habar n’are de semnificatia din antichitate a termenului “grec”, care sub niciun mod nu trebuie confundat cu cel de azi.

Mantra exprimarii etnonationale din Grecia are la baza crearea mitului modern asa numitei “continuitate neintrerupta” istorica si culturala, unde grecii de azi nu sunt altceva decat drept urmasii lui Pericle, Platon si Solon. Se ajunge azi pina acolo, incat in Grecia ‘Bizantina’ se canibalizeaza si eretizeaza verbal apartenenta albaneza. Cu un secol inainte nu era asa.

Harta Balcanului,

nu se vede Grecia nicaieri.

Albanezii in teritoriul care azi se numeste Grecia.

‘The Atlantic Monthly’ scria: “…. nu exista nume mai nobile si mai de onoare in Atena, nu exista familii cu influenta mai mare in cercurile politice, ca cele ale conducatorilor albanezi in razboiul din 1821, cum ar fi Tombazisi, Miauli si Kundurioti” (1882:31).

Intr-adevar, inceputul Greciei moderne este complet albanez. Oricare scriitor cronicar sau istoric din secolul nouasprezece, sublineaza in mod regulat fatada albaneza a celei care azi se numeste Grecia.

C.M.Woodhouse scrie: “…. ma mira faptul ca acei conducatori ai apararii libertatii Greciei din acel timp, in  majoritatea lor nu erau greci”

Dupa antropologul Roger Just, majoritatea ‘grecilor’ din secolul nouasprezece, nu numai ca nu se cheamau heleni (aceasta eticheta au invatato mai tarziu de la intelectualii nationalisti), dar nici nu vorbeau greceste, in general se vorbea in diferite dialecte ale limbilor albaneze, vlaha (armani) sau slava.

Misha Glenny, un cercetator american al Balcanului, pune in evidenta ca filohelenii din America, Britania si Europa occidentala clamau un stat liber grec; aceasta a fost o incercare romantica pentru a readuce in viata cultura helena a trecutului. Putini printre ei cunosteau schimbarile majore petrecute pe pamantul oraselor – state antice. Multi dintre ei au fost dezamagiti rau de lipsa similaritatii fizice cu helenii – asa cum era imaginata intruchiparea lor clasica.

Natiunea greaca a fost creata de catre Franta, Anglia si Rusia!

Nu a existat niciodata o natiune greaca, aceasta a fost create de marile puteri, Franta, Anglia si Rusia in colaborare cu Fanariotii si biserica ortodoxa,  in sec.XIX. In acest cadru, chiar statul Grec este un produs al celor numiti mai sus.

Cine erau Fanariotii?!

Fanariotii erau o patura intelectuala compusa din diferite etnii ale Balcanului care foloseau limba Bisericii Ortodoxe (inventata tot de biserica bizantului, sec.IX) pentru invatatul lor. Era tocmai aceasta patura multietnica, care a format nucleul ideologic al helenismului. Teritoriile care astazi se numesc Grecia, in sec.XVIII – XIX,  erau locuite in cea mai mare parte a lor de albanezi. In perioada 1821 – 1829, albanezii din Peleponez si cei din Atika etc., au luptat pentru eliberarea pamanturilor de sub ocupatia Imperiului Osman. Aceasta lupta de eliberare a fost exploatata de catre Clerul ortodox si de Marile Puteri pentru a crea un stat independent, pe care l-au numit Grecia.

Cand a  fost creata Grecia, nimeni nu a intrebat populatia de etnia pe care o avea, si astfel au fost  numiti cu totii automat “populatia greaca”. Aceasta denumire i s-a dat poporului albanez si altor minoritati care locuiau in regiune, in asa fel incat  puteau fi identificati mai usor cu grecii antici.

Misha Glenny, in “The Balkans, Nacionalizm, War and the great powers”, pagina 26 scria: “… ani in urma, conceptul statului grec (produs al marilor puteri) nu a existat niciodata. Grecii nu stiau ce erau”. Mai mult, dupa antropologul Roger Just, majoritatea “grecilor” din sec.XIX,  proaspat eliberati de sub ocupatia turca, nu numai ca nu se numeau heleni (titulatura inventata de Fanarioti – Sh.B. ), dar nici nu vorbeau greceste, vorbeau in limba albaneza, vlaha (aromana)  si slava.

Iliricum se intindea si in Grecia de azi, creata de marile puteri.

Cine a creat ideologia helena, identitatea mitica greaca?!

Cercetatorul Vamik Volkan, la “Blood Lines form Ethnikc Pride to Ethnic Terorism”pagina 121-122 spune: “britanicii, francezii si rusii doreau ca identitatea grecilor moderni sa fie helena, ca sa raspunda nostalgiei europene pentru restaurarea civilizatiei precrestine helene”. Intre timp, in studiul “The Greece Might Still Be Free” scrie ca “grecii moderni aveau posibilitate sa descopere singuri ce erau si sa hotarasca dupa aceea cum sa fie numiti ei si tara lor. Lumea de afara (marile puteri) a decis in locul lor, pentru ca ei sa fie numiti greci si tara lor Grecia”.

Adica, helenismul nu este o entitate etnica si nicio identitate nationala, ci o ideologie al carei scop este sa converteasca toate etniile de acolo in greci. Acestia au fost  numiti heleni, iar filozofia : helenista.

Nu exista nicio harta antica, si nici medievala, in care sa fie stipulata denumirea Grecia, chiar si in sec. XVII – XIX se foloseau denumirile din Grecia antica. Deaceea, sub haina ideologiei helene (ca sa faca legatura dintre antichitate si epoca moderna) au fost create o natiune si un stat artificial (alcatuit din nationali albanezi si altii asimilati), denumit Grecia.

David Holden, autorul cartii ”Greece without Columns: the making of the modern Greeks” afirma : ”pentru mine, filohelenismul este o problema de dragoste cu un vis care imagineaza ”Grecia” iar ‘grecii’ nu au  un loc actual  al sau ca un popor adevarat, dar au niste simboluri de o perfectiune imaginara” (1972:12). Mai departe continua: ”…statul – natiunea greaca era o fabricatie a interventiei politice occidentale  – ideea fatala -  cum a numito Arnold Toynbee, exclusiv un nationalism occidental care lovea traditiile multinationale ale lumii din est. Ridicat la o scara teoretica, era un copil al  Renasterii si Rationalismului occidental”.

Cine au fost acesti majoritari non-greci, care in mod continuu sunt observati de aceiasi occidentali si care au alcatuit “natiunea” greaca???

George Finlay, unul dintre istorici filohelenisti inflacarati, care a participat cu arma in mana la rascoala din 1821 –  1831, da o imagine albaneza aceleia care mai tarziu s-a numit Grecia: ”Maratona, Platsea, Leuktra, Salamisi, Mantinea, Ira si Olimpia, acum sunt populate de albanezi si nu de greci. Chiar si pe strazile Atenei, capitala regatului grec de un sfert de secol, inca se aude copiii vorbind albaneza in tmp ce se joaca in apropierea templului Tezeu-lui” (Istia revolutii din Grecia 1861).

Alti autori pun in evidenta majoranta albaneza in populatia oraselor principale ale Greciei acelor timpuri. Edmond About scrie in 1855: “Atena, acum 25 de ani, nu era altceva decat un sat albanez. Albanezii erau si inca sunt cei care constituie aproape toata populatia Aticii; printre cele trei categorii ale capitalei, sunt sate unde limba ”greaca” a lor abea se intelege.”

Consulul Frantei – Puqueville vorbeste despre majoranta albaneza a Aticii.

Henry A. Dearborn scrie  in 1819: “Elfis, aflanduse in drumul intre Megara si Atena – un sat sarac locuit de albanezii”. Cu alte cuvinte, bazandu-ne pe descrierile lu G.Finlay si F.Martin, albanezii populau toata Atica si Mesenia, partea cea mai mare a Beotiei, tot Salamisul, Korintul, Argolisul, si alte regiuni interiore ale Moreei (Peleponezul).

Albanezii au luptat, iar marile puteri au castigat Grecia!

John Hobhouse (1809), contemporan cu Bayron, vorbind despre intinderea Pasalacului lui Ali Pasa din Janina, spune ca in sud, referindu-se la o parte a Tebei, toata Negroponta (Eubeea), Livadia, Atica, zonele din jurul golfului Lepantos (Korintului) si a Moreei (Peleponezul), apartineau unuia dintre fii lui.

Sami Frasheri in enciclopedia lui multi volume “Kamus Al-alam”, la capitolul – elemente biografice ale albanezilor renumiti, scrie ca fii  lui Ali Pasa, respectiv Veli Pasa si Muhtar Pasa erau numiti ca Mytesarifi ai Atenei (Muhtar) si Moreei (Veli).

Acest fapt dovedeste ca zece ani inaintea formarii Regatul Grec, ea se numea Albania nu numai din aspectul politic dar in mod special cel etno-lingvistic.  Exista nenumarate documente etnografice ce apartin timpului, care evidentiaza caracterul albanez al locutorilor zonei unde a fost creat acest regat numit Grecia.

Jakob Philipp Fallmerayer, calatorind prin Grecia, a intalnit in Atika Beoti, iar intro mare parte a Peleponezului – albanezi, care nu intelegeau nicio boaba greaca. “Daca cineva numeste aceasta tara Albania Noua, scrie autorul, va da numele ei adevarat”. Pentru el, aceste provincii ale Regatului Greciei sunt asa de legate cu helenismul, cat sunt scotieni in muntii Kandaharului si Kabulului din Afganistan.

A.Vasilev autor al unor volume intregi despre Imperiul Bizantin scrie: ”cu toate ca teoria lui Fallmerayer in general  este exclusa, si in zilele noastre este adevarat ca  o mare parte a insulelor din Arhipelag si aproape toata Atica, inclusiv si la Atena – traiesc albanezi”. Tocmai, acest popor luptator (despre care vorbesc cu admiratie europenii timpului) va fi avangarda rascoalei care a incoronat o Grecie independenta. ”Kundurioti – scrie Misha Glenny – cea mai puternica familie de navigatori din insola Hidrei de origina albaneza, a condus un grup important al luptei pentru eliberarea tarii”.

Woodhous precizeaza ca cel care  conducea rezistenta din nordul golfului Korintului era ‘suliotul Marko Bocari urmat de o majoritate de albanezi‘.

Lord Bayron, in timp ce cauta fapte contemporane pentru a arata ca spiritul helenic n-a disparut, s-a adresat tocmai  albanezilor sulioti. In perceptia europeana de atunci, helenii antici care au iluminat civilizatia Europei, erau vazuti ca albanezii acelei perioade.

David Roessel zice : ‘…..cind Disrael (primul ministru britanic) a facut grec eroul albanez Skanderbeg in  nuvela lui – Ridicarea lui Iskander (1831), el nu a incercat sa revizuiasca istoria sau sa elimine identitatea albaneza. El pur si simplu nu vedea greci si albanezi ca termeni care se excludeau unul  pe celalalt‘.(cartea – In Byron’s Shadow:Modern Greece in the English and American Imagination).

Aici este de remarcat afirmatia sincera si legitima a profesorului grec Niko Dimous la un intreviu acordat  pentru New York Time :’Noi vorbeam albaneza si ne  numeam pe noi insine – romǎ (ro-më (alb) = sa mai traiesti) , dar mai tarziu Winkelman, Gate, Victor Hugo, Delakroiks ne-au spus – nu , voi sunteti heleni, urmasii directi ai lu’ Platon si  Sokrat-, si asa ne-am facut‘ (23 iunie 2009).

Regele Otto I cu fusta albaneza.

In afara celor spuse mai sus, in cronicile razboiului pentru eliberarea Greciei, eroii, capitania si soldatii erau albanezi. Despre aceasta vorbeste si faptul ca imediat dupa razboi, in timpul regelui bavarez Otto I, imbracamintea emblematica albaneza – cu fusta, a fost adaptata ca imbracaminte oficiala a Greciei, care este folosita chiar de catre garda militara de azi. De aceea, steagurile laudaroseniei grecilor sunt un indicator al falsitatii pretentiilor pe care le au.

Sensul ne-grec al numelui ‘Grec’

Insusi originea termenilor ‘Greci’ si ‘Grec’ este ilira. Majoritatea istoricilor contemporani afirma ca termenul ‘Grec’ este fara dubii legat de numele ‘ Graikhos’ ( Γραικός) pe care l-a pomenit primul Aristotel (Meteorologica I. Xiv), studiile au aratat ca acest nume se folosea de catre iliri pentru a deosebii Dorieni din Epir (pentru care se accepta in mediul istoriografic mondial ca aveau partial caracter iliric) de  Graii, nume autohton pentru o populatie din Epir.

Irad Malkin (1998), istoric de la Universitatea din  Tel-Aviv , spune ca termenul ‘Graikoi’ s-a raspandit in sudul Italiei de catre Ilirii si Mesapi (Irad Malkin: The returns of Odysseus – colonization and ethnicity).

Henry Welsford (1845) spune ca ‘ pellasgii’ au fost cei care au adus numele ‘Graikoi’ ( Γραικόi) in Italia, in acest timp,  Wilhem Ihne (1871) credea ca acest lucru a fost facut de Epirioti. In acest caz, unicitatea pellasgo-iliro-epiriota este de netagaduit, tocmai datorita confuziei continue a cercetatorilor insusi, fata de istoria Pellasgilor, Ilirilor si Epiriotilor.

George Grote in Istoria Greciei, zice ca ‘Graikoi’ erau un popor Ilir, al caror nume presupunea ‘munteni’ (George Grote: History of Greece).

Osborn William Tancock (1874) spune ca Graecii era un trib mic asezat pe litoralul Ilir. Mai tarziu romanii vor chema toti helenii antici cu denumirea generala – Greci sau mai concret ‘Graeci’.

Leonard Robert Palmer (1988) spune raspicat – numele ‘Graeci’ este Ilir, iar Eric Patridge (1977) il considera de ‘origine pellasge’.

Malte Brun (1829) in timpul cercetarilor lui pentru a demostra ‘structura helenica’ a limbii albaneze spune ca ‘Graia’ (Γραία) se explica prin cuvantul albanez ‘Grua’. Si profesorul literaturii grecesti de la Universitatea din Palermo, Xhyzepe Krispi (1831) sustine descifrarea propusa de Malte Brun: ‘ Γραία’ se numea femeia batrana, dar poate sa semnifice foarte bine si pe doamna casei (gospodara), in sensul femeii cu experienta. In orice caz cuventul Grua este un cuvent foarte vechi.

Nicholas C.Eliopoulos (2002) afirma ca, in perceptia romana, prin ‘Graeci’ se identificau cu identitatea lor matriarhala. Aceasta se intareste si prin marturiile bogate ale autorilor greco-romani care povestau ca in lumea Iliro-Epiriota exista un respect deosebit pentru genul feminin, in mod deosebit pentru sotie. William Ridgeway, istoric britanic spune ca Aristotel avea in vedere ilirii cand spune ca popoarele de luptatori si militari, in afara de Celti, au fost sub dominatia femeilor. Iliri erau sub gineokratie ( dominatia femeilor) in secolul al treila inainte de Hristos, asa ca nu trebuie sa ne suprinde ca cel mai important monarh ilir a fost femeie. Aceasta era Teuta, regina ilira care in 228 inainte de Hristos i-a ucis pe solii trimisi de Roma.

In ‘Encyclopaedia Britannica’ (1911) se afirma la fel: ‘se pare ca femeile din Iliria au avut o pozitie inalta in societate si aveau chiar putere politica’. Marturia a Pseudo-Skylaksi la ‘Periplus’ (21) despre faptul ca liburni se supuneau  puterii femeilor este interpretat de un sir de cercetatori contemporani ca un fel de matriarhat. Iar Stipceviq (1974) crede ca avem de a face cu ‘ramasitele unei institutii antice, radacinele careia trebuie cautate in perioda preindoeuropeane’.

Strabon,  in scrisurile lui (7.7.12) vorbeste de o casta de preoti ai Dodonei pellasgice(perioada prehelena), unde  preotese erau trei femei (ὕστερον δ’ ἀπεδείχθησαν τρεῖς γραῖαι, ἐπειδὴ καὶ σύνναος τῷ Διὶ προσαπεδείχθη καὶἡ Διώνη.

In cadrul legendelor pellasgice, mai ales in legenda lui Perseu, se pomeneste de trei zeite, numite GRAIAI, care in imaginatia mitologica se prezentau ca femei batrane, nascute batrane. Pentru a-i da legitimitate stiintifica etimologiei mai sus mentinute, unde ‘graia’ se suprapune cu ‘grua’ in albaneza, ne serveste destul  textul  lui Strabon (VII,2) care spune ca in limba molosilor si thesprotilor, batranele se numeau ‘ γραίας πελίας‘ (graias pelias). Cu alte cuvinte, descifrarea definitiva a numelui Grek – ‘Graikoi’ este legata de cuvantul iliro-albanez ‘gra plaka’ ca o referinta directa pentru cultul mamei si al sotiei in lumea antica pellasgo-Ilira.

In multitudinea dialectala a limbii albaneze, gasim corespondente pentru  γραίας cum ar fi de exemplu gra (in plural), graria, granimi, etc. Si mai tarziu cu etnonomul ‘grec’ sau ‘greci’ erau subintelesi in mod substantial albanezii. Un exemplu clar a fost atunci cand o localitate ‘Piana del Greci’ din Palermo in Sicilia, era locuita permanent de albanezi din ritul ortodox. Mai tarziu in jurul anilor 30 din secolul trecut,  denumirea localitatii s-a schimbat in Piana degli Albanesi (Hora e Arberesheve).

——————————–

Tradus de Perparim Demi:

Nota tr.

Cat de putin stim despre adevarata istorie, ne-am obisnuit cu politica, cu interesele lor si cu minciuna, si am uitat sa punem intrabarea – ce este real din tot ce ni se spune???.

Steagul Greciei nu reprezinta nici un simbol al culturii stavechi  a Balcanului, este pur si simplu crucea bisericii ortoxe bizantine, iar culoarea bleu se trage tot din Bizant . Imbracamintea popular a grecilor (daca scoatem din socoteala pe cea a albanezilor si a vlahilor) nu poarta nici un semn al popoarelor stravechi din regiune. Muzica greceasca iti aduce aminte de curtea imparatilor bizantini, cand se stie ca muzica autohtona este celebra polifonie, pe care o gasim in  toate variantele la folclorul albanez. In muzeul Londrei si la Louvre, toate picturile realizate de celebrii pictori occidentali, care au calatorit in regiunea Greciei in sec. XVII – XIX,  reprezinta numai personaje istorice albaneze sau dansatori si razboinici din Epir.

O picture realizata in epoca respectiva

O imagina clara care a fixat cine lupta pentru eliberarea Greciei


Ce au facut ei, nu are decat un nume: furt de istorie, furt de folclor, furt de identitate nationala!!! Si ca sa faca aceasta helenizare au apelat la cele mai crude metode – crime, epurari, deportari, genocid, care au durat un secol.

Totul a plecat de o idee romantica,  a unor intelectuali occidentali pasionati de literatura antica -  filohelenii.

Info – wikipedia:

Regatul Greciei (limba greacă: Βασίλειον τῆς Ἑλλάδος, Vasíleion tīs Elládos) a fost un stat înființat în urma prevederilorConvenției de la Londra din 1832 a Marilor Puteri – Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Monarhia din iulie Franceză șiImperiul Rus. Statul a fost recunoscut internațional prin tratatul de la Constantinopol, Imperiul Otoman aceptându-i independență totală. Regatul Greciei a fost urmașul Guvernului provizoriu grec al primei Republici Elene, stabilite în timpul războiului de independență al Geciei. Regatul a durat până în 1924, când a fost abolită pentru prima oară monarhia și a fost proclamată a doua Republică Elenă. Momarhia a fost restaurată în 1935, și a durat până în 1974, când, la sfârșitul perioadei de șapte ani de dictatură militară, a fost abolită monarhia pentru a doua oară și a fost proclamată a treia Republică Elenă.

Grecii s-au ridicat la luptă împotriva Imperiului Otoman în 1821 și au continuat lupta până în 1829. Grecia a fost condusă de contele Ioannis Kapodistrias până în 1831, când contele a fost asasinat. Din 1831, Grecia s-a scufundat în luptele unui război civil. În acest moment, Marile Puteri au hotărât să transforme Grecia în regat. În timpul Conferinței de la Londra din 1832, Regatulu Unit, Franța și Imperiu Rus au oferit tronul princepelui bavarez de 17 ani Otto din casa regală de Wittelsbach. Otto era minor în momentul în care a ajuns în Grecia, și de aceea a fost instituit un consiliu de regență, care a condus țara în numele monarhului până în 1835. După această dată, Otto a început o perioadă de conducere absolutistă, principalii săi consilieri fiind conaționali bavarezi. În acele vermuri, chiar și monarhul se autointitula „consilier șef”.

Bucuresti

11.08.2010