Traduceri din albaneza
“Fiule” – eseu, Visar Zhiti
Fiule, micuţul meu cel frumos, braţul tãu este ca o creangã verde, care ȋmi intrã ȋn visuri. Sã creşti cât de repede posibil, dar rãmãi mereu copil…
– Sti ce voifi când voi creşte?…
Sã fii ce vrei fiule, dar neaparat draguţ, frumos, frumos aşa cum şi esti.
Ce sã-ţi spun, eu mã voi strãdui sã-ţ deschid drumul ca sã te gãseşti pe tine ȋnsuţi, fãrã sã te presez, dar şi tu la rândul tãu sã nu presezi pe careva. Sau este imposibil,… Trebuie ştiute toate, dar nu trebuie sã le faci pe toate. Fã numai bine fiule şi aceasta este posibil. Fãrã sã calci pe cineva şi sã nu te laşi cãlcat.
Şi sã excelezi este posibil. Scoate ce e ȋn plus din viaţa şi va rãmãne numai bogaţia ei, care serveşte visurilor, iar visurile fac viaţa. Poate sunt acelaşi lucru.
Da, când o sã pãşeşti, fiule, sã laşi urme, care sã semene inimilor pe care desenezi, mergi , mergi mai departe adãugând inimioare… deseneazã-ţi visul tãu, fiule.
Fiule, creşte-mã şi pe mine, creşte bucuria mea mai ales, mintea şi sufletul meu, fiindcã tu esti şi tatãl meu ȋn acelaşi timp, şi eu mã rog pentru tine, pe ascunse, fãrã sã mã vezi, rostesc ȋn albaneza veche “Tatãl nostru…”, aşa cum ai tu numele.
Marea fiule, mã seduce mereu, cu toate cã este aşa cum a fost de când lumea, natura. Aceleaşi valuri, acelaşi murmur etern, care spune ceva; ascultã-le, sunt veşti de ape interminabile, aşa sã fi şitu ȋn suflet, mãreţ şi interminabil.
ȋntro zi,
nişte pescari au coborãt din barca, lãngã noi. Au adus peştele proaspãt pescuit. ȋl vindeau. S–a adunat lumea ȋnjur. Un peşte ȋncã se zbatea pe nisip, era ȋncã viu şi tu, fiule, ai cerut mamei sã ţi-l cumpere.
– Bani repede mama – n-aveai rãbdare – deschide geanta.
Imediat ce ai obţinut peştele, ȋncã viu, ȋnsãngerat cum era pe gurã de la cãrlig, ai fugit spre valuri şi l-ai aruncat ȋn mare. Ai vãzut cum a plecat ȋnotând liber şi numai atunci te-ai ȋntors spre noi liniştit.
Mi-am privit soţia ȋn ochi. Ea, mi-a sarutat lacrimile, pe care n-am putut sã le-ascund.
Soartea acelui peste…similarã cu…(cua doua mea şansa )
s-ar putea…şi nu numai…(a mea).
Visar Zhiti
Scriitor – fost condamnat la 13 ani puşcãrie ȋn perioada dictaturii ca poet dizident.
Tradus de PerparimDemi,22.12.2014
Preluatdin ziarul “Shekulli”, publicat in 21.12.2014
P.S.
Fiul scriitorului recunoscut, Visar Zhiti, si-a pierdut viaţa Sãmbãtã (20 Decembrie 2014) ȋntrun accident cu motocicleta pe autostrada Tirana-Durrës. Atjon Zhiti, 19 ani, student in anul I la filozofie , Universitatea “Sacro Cuore” Milano. S-a ȋntors acasã aceste zile pentru sãrbãtori. Numele lui este– At-jon (se citeste – Ation), se traduce din albaneza ȋn limba românã: Tatãl nostru.
Sã se odihneascã ȋn pace ! Nu ştiu cum aş putea sã alin sufletul prietenului meu, lui Visar, ȋn acest moment greu de suportat.
————————————————————-
Noi doi strằini
.
Suntem strằini demult,
Ce era de spus s-a spus între noi,
Ca pietrele așezate pe pamant,
Ne-am reluat locul și noi in viaṭằ,
Intre noi am inchis tot,
Drumurile si potecile,
Ca douằ orașe medievale,
Cu ziduri, grằmezi si suliṭe,
Iar noaptea, când creierul obosit fiind,
Inchide obloanele în tằcere,
Tu gasești calea sa intri,
Printr-o poteca pe care numai tu o sti.
Pe urma, la fel ca drumurile din parc,
Te plimbi pe urmele incrucișate,
Nepasatoare intri-n vise,
Apari, zằmbești, cu mana îmi faci,
Cand rằsằritul se apropie,
Devi si tu nelinistita,
Şi ieși afara neobservatằ,
De pe poteca pe care numai tu o sti,
Ziua. Curge iarași viaṭa,
Si noi doi ca și înainte,
Stam, reci și de neinvins,
Ca douằ orașe medievale…
Noi doi strằini
Suntem strằini demult,
Ce era de spus s-a spus între noi,
Ca pietrele așezate pe pamant,
Ne-am reluat locul și noi in viaṭằ,
Intre noi am inchis tot,
Drumurile si potecile,
Ca douằ orașe medievale,
Cu ziduri, grằmezi si suliṭe,
Iar noaptea, când creierul obosit fiind,
Inchide obloanele în tằcere,
Tu gasești calea sa intri,
Printr-o poteca pe care numai tu o sti.
Pe urma, la fel ca drumurile din parc,
Te plimbi pe urmele incrucișate,
Nepasatoare intri-n vise,
Apari, zằmbești, cu mana îmi faci,
Cand rằsằritul se apropie,
Devi si tu nelinistita,
Şi ieși afara neobservatằ,
De pe poteca pe care numai tu o sti,
Ziua. Curge iarași viaṭa,
Si noi doi ca și înainte,
Stam, reci și de neinvins,
Ca douằ orașe medievale…
Ismail Kadare
Februarie 1964.
Trad. P.Demi Oct. 2013
———————————————-
|
|
Strigằtul munteanului
Oh, cum n-am un pumn greu!
Sằ-l înfig muntelui în inima,
Ca sằ știe și el ce seamnằ sằ fi slab,
În agonie sằ se aplece ca un mamut rằnit.
Eu – fantoma, ca o umbrằ tulbure,
Moștenitor al suferinṭei și al rằbdằrii,
Umblu prin munte ca o apa trezitằ,
Cu ṭipete ascuṭite ale instictului.
Tace muntele. Chiar dacằ zilnic,
Pe spatele lui, ca întrun joc funeral,
Caut o îmbucătură mai bunằ, dar
Îmi face glume speranṭa mincinoasa.
Muntele tace – și rằde în tằcere,
Și eu sufằr – și mor în suferinṭe.
Dar eu când ? Ah! Când o sằ rằd ?
Sau trebuie înainte sằ mor ?
Oh, de ce nu am un pumn puternic!
Muntelui care tace, în inima sằ-l înfig!
Sằ vằd cum tremurằ de pumnul nelegitim…
Și eu sằ mằ bucur și sằ mằ satur rằzând.
Tradus: P.Demi
Bucuresti 03.10.2013
—————————————————————————————————
Primavara Holocaustului din Kosovo – 1999
Jurnalul unei fetițe de 9 ani
Numele fetiței este Rreze ( Rază de soare – în limba albaneză ). O supravețuitore a războiului, genocidului din Kosovo, este acum studentă la psihologie la Universitatea din Prishtina. Am ales să traduc cateva fragmente din jurnalul ei pentru a prezenta publicului din România o imagine autentică a acelui război nebun, văzut prin ochii unui copil de 9 ani.
Ea este Anna Frank a zilelor noastre. Istoria se repeta, omenirea retrograda nu s-a saturat de conflicte săngeroase, ale caror victime ne acuză indirect pe toti. Fetița Rreze ne acuză prin jurnalul ei. Pentru ce… ? (trad.Përparim Demi)
——————————————-
1.
Toți vorbesc despre război, toți spun: război, război….
Bunica a spus că numai Dumnezeu poate să ne ajute. I-am auzit vorbind despre război, desi toți încearcă să-l ascundă fata de mine. Câtodată plăng. La televizor au spus că s-ar putea să moară niște oameni. Eu, întrebându-i pe cei de acasă, mi-au spus că asta nu este treaba copiilor. Noi (copiii), trebuie numai să ne jucăm. Dar noi nu suntem proști. Eu știu tot ce se va întămpla in război. Poate ne vor omori. Beja a spus: ”vă voi lua în Elveția, că acolo nu este război”.
2.
A veni Beci să stă pe la noi și a vorbit cu mătușa. Beci a spus: ”sunt niște shkie (așa sunt numiți sărbii de catre albanezi în Kosovo), numiți Măna Neagră, cu măști…” . Ei au prins un băiat, de-al nostru, l-au prins de sacou iar el l-a scos și a fugit fără sacou. Eu nu pot să fug așa repede, și ei sigur mă vor prinde dacă fug, dar Albani poate, și ei n-au putut să-l prindă. Eu il am pe tata, și tata spune să nu mă sperii. Toți barbații cartierului nu dorm deloc, ne păzesc pe noi, ne apără. Mi-au spus să nu vorbesc nimic nimanui: nici lui Albani, nici lui Dardani, și nici lui Ardi. Ei nu sunt mici și nu înțeleg ca mine. Tata a spus că eu sunt prințesa și acei shkie nu iau prințesele. Dar eu nu sunt printesă adevarată, numai pentru tata sunt. Iar pe acei „ Măna Neagră” nu-i interesează dacă sunt eu prințesa tatului meu sau nu. Eu numai pe tata il am. Am întrebat întro zi: ” putem să mergem în America ?”. Tata a spus: ”după război da, fiindcă noi vom scăpa vii”. Voi crește pînă atunci, voi deveni mare, mă fac ziaristă, voi pleca în America, pentru ca ei ne iubesc pe noi. Mă voi întălni cu mulți oameni și le voi povestii despre războiul nostru, despre shkie (sărbii), despre „Măna Neagră”, despre copiii pe care i-au omorăt, despre UÇK, despre Adem Jashari (erou albanez de război), tot, tot, despre orice voi povesti.
5.
Au trecut două săptămăni de cand n-am fost la școală. In ultima zi de scoala, profesorul ne-a pus să citim. Eu citeam. Am auzit ecoul grenadelor, dar nu știam ce se-ntămplă. Paznicul școlii a țipat ca să audă toți ”vin sărbii”. Învățătorul a deschis ușa, a ieșit la fereastră și i-a văzut pe sărbi la promenada lu nea Haki. Cu tancuri, cu puști mari. Învățătorul imediat ne-a spus să ne ascundem sub bănci și să nu plăgem. Ne-a fost tare frică, dar n-am plăns, că așa a spus învățătorul. Am stat așa ceva timp până au plecat. Nu ne-au omorăt de data asta. M-am dus repede la clasa lui Dardan și a lui Ardi, și ne-am imbrațișați cu toții. Am stat înauntru în clasă până a venit bunicul să ne ia. Când a venit bunicu’, nu putea să respire, e bătrăn dar a venit, s-a temut pentru noi. Când am ajuns acasa, toți plăngeau. Apoi, mama a făcut un tort, vroia să ne bucurăm. A telefonat Beja din Helveția, și ‘nea Sylë. Erau foarte îngrijorați, au spus să înregistrăm un video. Ne-am îmbracat frumos și am recitat poezii, ca să-si aminteasca asa de noi, în caz că ne omoară sărbii.
11.
Am visat urăt aseară.
Parcă au venit sărbii și l-au omorăt pe tata, pe bunicu’, si peAlbani, Dardani și pe Ardi. L-au luat, să-I crească o dată și pe urmă să-i omoare. Mama n-a vrut să-i dea sărbilor, au rănit-o și pe ea. Mie mi-au luat caietul, l-au citit, au văzut ce am spus, că sărbii sunt ca dracul, apoi au vrut să mă omoare, dar mama a ieșit în față și au omorăto pe mama. De fapt, în afara de mama rănită, a rămas și mătușa. Vroiau să mă trimita în Sărbia. Nu, nu, Domnul meu, nu vreu să mă duc în Sărbia, le-am spus sărbilor, mai bine să mă omoară.
Vorbeam în somn, și am auzito pe mama, mi-a dat niște apă să beau și m-a luat în brațe. Am dormit împreuna, mie nu mi-e teamă când dorm cu mama, miroase a mama. Doamne căt o iubesc pe mama, nimeni nu vreau să-i faca rău, eu voi lupta și cu sărbii pentru mama! Mama l-a certat pe Flamur, i-a spus : ” să nu mai vorbesti despre război, și nici despre masacre”.
Noapte bună!
13.
Mama m-a povestit că războiul a început când ea a fost la școală, studentă. Ea cu prietenele ei au făcut demostratii pentru Kosovo, ca să devină Republică… Sărbii au luato pe mama, împreuna cu prietenele și le-au băgat la zdup…Pe urmă au eliberato, dar nu mai avea voie sa mearga la scoală. Păcat, mama a învățat atât de mult! La pușcărie mama se numea Tringa, mie îmi plăcea foarte mult acel nume. Imediat după războiul acela, mama s-a logodit și s-a măritat cu tata…și ne-am născut noi. Primul copil născut a fost Rreza, sora mea, care a murit. Ea a fost foarte frumoasă. Câteodată, nu mi-e teamă să mor, stiu ca mă duc în cer, acolo o voi întălnii pe sora mea, îmbrăcata la fel. Dacă ne omoară, ea ne va întămpina. În cer nu există războaie, nu sunt nici sărbi, sunt numai îngerii.
Noapte bună!
14.
Azi am plecat din casa, am ieșit cu toții cu tractorul.
Sărbii ne-au înconjurat, au spus să mergem spre Varosh, ca să ne întoarcem înapoi mai tărziu. Noi am plecat , toți, au rămas numai căinii acasa – Buci și Benxhi. Mi-a fost milă de Benxhi, era căine bătrăn. Astăzi am răs cu bunicul, fiindcă si-a încalțat invers pantofii.
După amiază n-au spus să ne întoarcem acasă.
Doamne, am văzut toate casele noastre arse. Lumea țipa, plăngea, alerga. M-am înțepenit, n-am putut să ma misc din loc, doar am țipat, pentru asta am și încasat o palmă zdravănă de la unchiul Zylë. Am sărit pe urmă din remorca și ne am îndreptat spre casa. L-am văzut pe Benxhi rănit. Doamne, încasase un glonț în ceafă. Bunicul s-a apropiat de el și l-a luat în brațe. A incercat să-i scoata glonțul. Benxhi murea încet, se stingea. Sărbii l-au omorăt pe Benxhi. De ce? A fost un căine bun, cuminte. Benxhen nu făcuse nimic rău sărbilor! Benxhi se uita drept în ochii bunicului, parcă cerea ajutor. Eu n-am putut, nimeni n-a putut să-l ajute. L-au omorăt pe Benxhi, Doamne! Mama a spus să nu uit această zi. N-am s-o uit, n-o să-l uit niciodata pe Benxhi…
17.
Azi e zece Aprilie.
Este ziua mea de naștere. Nu vom sărbătorii deloc, nimeni nu mă va felicita. Dar eu nu mă supăr pe nimeni, știu, eu înțeleg că este război, au murit mulți oameni, au omorat o mulțime de copii, femei, bătrăni, chiar și femei gravide. Am văzut la televizor, am auzit acasă cănd cei mari vorbeau, au spus că suntem în mare pericol. Acum ne-au ars casa cu totul, au ars lucrurile noastre. Mie mi-au ars caietele, cărțile, păpușile din Elveția, aparatul. Mama a spus că vom cumpăra altele după război. Eu vedeam, știam că ei sunt foarte suparați, au pierdut casa cea nouă, și eu sunt supărata, toate prietenele mele mi-au spus că avem o casă foarte frumoasă. Pentru ziua mea, aș fi invitat acasă toți colegii mei de clasă, l-aș fi chemat și pe învățător. E acum, numai vreau să-mi sărbătoresc ziua, numai vreau să-mi se cumpără nimic. Nu vreau să mor, atât. Vreau să trăiesc împreuna cu prietenele mele, cu mama, bunicul, cu nana (bunica), cu mătușa, cu unchiul, cu învățătorul, și cu toți ai mei pe care îi iubesc atâta. Ii vreau pe toți oamenii vii.
N-aș vrea să fim masacrați, cum au arătat la televizor.
Azi, mama s-a dus acasa la munte, ca să ia niște pâine. Indepărtăndu-mă de tractorul nostru, m-am dus lăngă un soldat sărb care ne păzea. I-am spus că e ziua mea și l-am întrebat dacă ne omoară azi! A început să plăngă. Pana acum am crezut că sărbii nu plang, m-am speriat și am fugit repede înapoi…
Poate că ei nu vor sa ne omore pe noi, copiii, dar dacă ii omoară pe cei mari, noi ce ne facem, cum vom trăi singuri ?! – mă framântam eu.
19.
Au spus să plecăm de-aici, ne-au gonit din țara noastră, din Kosovo. Pe drum am văzut o mulțime de animale, și ele săracele au rămas fără case, sunt speriate. Sărbi intalniti pe drum ne cereau banii, dar bine că n-au mai omorăt alți oameni, acești sărbi erau altfel, pareau oameni buni (credeam eu). Ne-au trimis în Macedonia, acolo sunt mulți albanezi. Am ajuns la granița și așteptăm de nu știu câte ore. Unii imparțeau ajutoare, alimente, pături. Ziua s-a încheiat ajutându-i pe bolnavi. Sunt atâtia bolnavi ! Mulți, și nana s-a imbolnavit, așa…. dintrodată, bine că n-a murit, iar bunicu este mai puțin bolnav. A vomitat, a luat medicamente. Nu vreau să moară nana, nici bunicul, aproape că am scăpat de sărbi, încă un pic și am trecut de granița.
25.
Nu știu de ce, dar astăzi sunt foarte supărată.
Întro zi o să ne eliberăm și ne vom întoarce în Kosovo, în țara noastră, la casele noastre, la școala mea.
Aici oamenii sunt foarte buni, dar eu nu mă simt ca acasă ! Parcă am inima golită complet. Aici se vorbește și în macedoneană, parcă sunt și ăștia sărbi. Ne obligă să citim și să învățăm limba lor macedoneană. Este o învățătoare care nu ne iubește deloc. Nu știu, nu știu de ce, dar acasă în Kosovo toți sunt mai buni. Mi-au dat multe păpuși, iar eu nu mă pot bucura de ele, nu pot. Imi amintesc tot , tot ce s-a întămplat. Și pe Benxhi, ochii lui în lacrimi. Aici și somnul nu prea îmi vine, este altfel. Poate dacă mergeam în Albania era mai bine, acolo sunt numai albanezi, ca noi. Tot ce se-ntămplă nu se leagă, chiar daca suntem vii. Nimic nu e ca acasă, nimic. N-am nimic din ce am avut acasă, toată viața mi s-a schimbat.
Mama ne-a spus întro zi: ” v-a crescut războiul mai devreme…”
26.
Acum nu mai știu dacă am avut vreodată o viață normală, dacă se va întoarce timpul cum a fost. Știu, asta e imposíbil să se-ntămple, morți nu invie, iar cei vii nu mai au bani să repare casele arse.
N-o să uit războiul asta niciodată, chiar niciodată.
Și daca sfărșitul se apropie ne bucurăm, dar nu se pot bucura și cei care nu mai au familie. Nu știu dacă este o bucurie – dar mi-e dor să urc pe munte, să ma plimb, mi-e dor să alerg, mi-e dor să mă joc cu prietenele, mi-e dor să nu fiu speriată, mi-e dor să mă uit la desene și să răd, să răd mult.
Actualități, vești, război, război, numai război.
Bine a zis mama. Mie mi se pare ca sunt încă un copil, dar mama zice că sunt mare, ca trebuie să înțeleg și războiul și pe cei mari. Câteodată mi se pare ca un basm, basm rau cu moștrii, din cele care ni le povestea bunicul. Numai că basmele bunicului se terminau, iar asta nu, nu se termină odată. Cu poveștile bunicului noi adormeam, acum nu mai putem dormi.
Ah, când ne vom întoarce acasă, ce mult mi-e dor, o voi ajuta pe mama să planteză flori, flori roșii și albe, flori cu arome bune, să nu mai vina vreun război. Când mă intorc la scoală o sa-l îmbrațișez pe învățător, la fel și pe prietenele mele, îi voi strînge în brațe tare, tare de tot. Când o să vina ziua să ne întoarcem?!, De ce nu mai avem casă ?! Când ne întoarcem, vom dormi în curte.
Casa noastră arsă, Benxhi mort, cât de dor îmi e de …!
27.
Ne întoarcem, acasă, mergem.
Sărbii au plecat din Kosovo. Kosova este liberă. Știu că nu mai avem casă, n-a rămas nimic, avem Kosovo liberă, Kosovo fără război.
No să avem de ce să ne fie teamă, vom trăi ca toata lumea. Suntem vii. Mergem acasă. Toți plăng de bucurie. Știam eu că libertatea este bună, dar nu chiat atat !
Mergem acasă în Kosovo cu lacrimi. Spre Kosova mea arsă.
Spre Kosovo mea liberă.
Kosovo te iubesc !
Rrezarta Abdullahu, o Ana Frank de 9 ani, albaneza a zilelor noastre?! (n.trad.)
Bucurețti, 28.01.2013
—————————————————.
Dezidența albaneză prin ochii poetului și scriitorului condamnat
autor Visar Zhiti
Traducere Përparim Demi
Au fost timpuri paradoxale, incredibile și grele, deloc indepărtate, chiar lipite de al nostru, ca un zid deja dărămat, când în Albania se condamnau scritorii și artiștii, cărțile, cititorii, dramele, festivalurile de căntec, clădiri de biblioteci, chiar metafora însăși, indiferent că pare imposibila arestarea unei figuri literale, ajungându-se pâna la condamnarea mormintelor de scriitori. Erau lovite si vandalizate realitatea din față și coloanele tradiției, orice apărea ca fiind impotrivă dominării căștigătorilor din al doila război mondial, utopiei lor cu o jumătate de doctrină, socialismului real, acelei dictaturi care insăngera ca să instaleze prin sănge ordinea omului nou. S-au deschis pușcării înainte de a se deschide universități. Albania a fost cea mai mică țară din imperiul comunist, cu dictatura cea mai mare din Europa, unde au fost încercate toate: complotul tăcerii ucigătoare, exterminări, spălari colective de creiere, deportări, încarcerări, înpușcări, și chiar Creatorul suprem, Domnezeul însuși a fost interzis, după ce au fost dărămate templele tuturor credințelor și cultelor. Intre timp dictatura a cultivat scritorii ei, artiștii ei, ii întreținea ca și pe poliție, fabrici si ferme, înlocuind-ul pe Dumnezeu cu ea și moscheile sau bisericile cu comitete de partid sau executive. În fine, violența permanenta era exercită nu numai prin poliția politică sau propaganda, ci și prin intelectualii, scritorii cu operele lor în serviciul ideocrației și sistemului totalitar. Cunoașterea răului, studiul lui de acum, instituția memoriei, sunt obligatorii pentru cunoașterea trecutului, a istoriei noastre, adevărul nostru, cu alte cuvinte să ne cunoaștem pe noi înșine ca indivizi și colectiv, așa se transformă totul în experiență și viziune, ca să nu se repete dictaturile și viitorul să devină căt mai repede prezent. Mari obiecții, separări, disidențele, martirizări, revolte, exponentii rezistenței, pâna și victimele, merită toată stima, în plus ei servesc ca exemplu și învațătură a mecanismului maiestuos al reacției față de mașinăria monstruoasă a violenței și a înstrăinarii inumane. Să ne aducem aminte. De 20 de ani ne amintim cu înțelepciune, (re)educând timpul nostru.
Învingători groaznici.
Cum au pus măna pe putere după 1944, teatrele și cinematografele existente fost transformate in săli de tribunal. Pe scena sălii Teatrului Național s-a instalat corpul judecatoresc, nu cu actori, ci cu comisari și comandanți ai războiului. În fața, intelectuali, deputați, ziariști și scriitori printre ei, patrioți etc. cei care erau adversari, doar că sistemul îi percepea și trata ca pe dușmani care trebuiau omorăți. În lojele teatrului stătea Enver Hoxha, urmărea sentintele și măna sa – in loc sa caute binoclul, atingea de fapt pistolul. Din boxele instalate afara pe stradă se auzea sentința ca un huruit, o nouă formă de amenințare. S-au condamnat prin împușcare: Kol Tromara, Alizoti… Hurshiti… Konstandin Kote… Leka, Merlika, Golemi… Terenc Toçi, Zef Kadarja… Borshi… Valteri… Omari… Cani… Përmeti, Daut Çarçani, Gustav Mirdashi… Cu pedepse de închisori grele: Koço Kota, Vrioni… Cara, Leskoviku… Jakov Mile, Mihal Zallari, Lazer Radi… Gjergj Bubani, Libohova… etc, etc. Aplauze și baterii ale plutonului de executare. Continuă asasinatele: Dom Ndre Zadeja… intelectual celebru, Xhevat Korca a hotărăt să moară la inchisoarea din Burrel prin greva de foame, prima grevă sub comunismul de la noi. Între timp poetul Gjergj Fishta, apreciat ca ”Ultimul Homer”, propus pentru premiul Nobel, i-a fost dărămat mormăntul, iar oasele au fost aruncate în răul Drin. Toate acestea fiindca a fost preot antibolșevic și naționalist pe deasupra – nu trebuia să existe nici macar mort. Autorul primului roman albanez Dom Ndoc Nikaj a fost încarcerat la vârsta de 82 de ani, ca adversar al regimului, acolo a și murit dupa cinci ani. Tot așa, tragedianul Ethem Haxhiademi a fost otrăvit cu o săptămăna înainte de eliberare. Celalt dramaturg Krist Maloku moare în carceră.
Mărețiia rezistenței.
Cu toate acestea ”Albania imprimată” si-a păstrat demnitatea, a îndrăznit să se răscoale. Răscoala Postribei la 1946. Aici a fost capturat poetul Martin Camaj, care a reușit să fugă pe urmă în Germania – după mărturia poetului încarcerat Pano Taçi. Numai 19 zile a durat ceea ce lumea a numit revoluția din Hungaria în 1956, când în munții Albaniei, familiile Gjonmarkaj, Mirakaj, Bajraktari, Koli, Sulkurti, Merlika, Kazazi, Lleshanaku și susținatorii lor au rezistat cu arma în mănă, iar bătăliile lor au continuat timp de zece ani. Părâurile spălau săngele lor. La pușcărie a fost trimis și autorul primei carti de critică literara, scriitorul Mitrush Kuteli, care împreuna cu Ernest Koliqi au fost întemeietorii povestirii moderne albaneze. Al doila a scăpat condamnării fugind în Italia, unde, la Roma a fondat cátedra universitară a Limbi și Literaturii Albaneze. Iar opera lui a fost condamnată în Albania, erau condamnati și cititorii ei. El, în schimb, a condamnat dictatura comunista, scriind minunata dramă ”Rrajet lëvizin” , unde ca un antiorelian, de altfel vărstnic cu el, a prevăzut ca niciun alt scriitor, căderea comunismului, a carui decădere a inceput tocmai când el profetiza despre aceasta. Au condamnat și încarcerat chiar si prima femeie scriitoare, Musine Kokalari, laureată la Roma, prima disidentă femeie din tot imperiul comunist, fondatoare a unui partid democratic. Au încarcerato, si pe urmă deportata, trimisa cu domiciliu forțat, muncitoare in construcții; a murit în singuratate, iar betoniera, fără furneralii, a aruncato în groapa deschisă special pentru ea. Poetul, cercetătorul, Prof.Arshi Pipa, adversar declarat, după ce a ieșit din pușcărie a fugit împreuna cu poezia lui, pe care a scriso pe ascuns pe hărtie subțire de țigări. Toata această carte a lui era mai mică decât o cutie de chibrituri. A publicat-o la Roma în 1959. La pușcărie l-au aruncat și directorul Radioului albanez, ziaristul și traducătorul Gjergj Bubani. Și autorul primei opere pusă in scenă după război, Preng Jakova. După ce i-au omorăt fratele, iar pe el l-au eliberat deoarece era minor, toată viața lui a rămas cu simțul persecuției, până s-a sinucis. In pușcărie au fost si marii traducători ai lui Homer și Dante. Cel a lui Shekspir nu s-a întors din America….
….Cum am pomenit aici, erau condamnate și cărți, chiar și cele traduse de sistemul insusi, erau interzise după conjuctura. De exemplu Remark, Hemingway, Sholohov, Maupassant, chiar și Go Mo Zho, etc., cartile acestora au fost scoase din circulație din motive ideologice și împreuna cu alte cărți din literatura albaneză, tradițională fie și cele proaspăt editate din greșeală, ajungeau la fabrica pentru reciclarea hărtiei. Se întămpla că muncitorii de acolo mai ”furau” câteo carte, eu incă păstrez asemena cărți în biblioteca mea, pe care nu le-au gasit când m-au arestat pe mine împreuna cu metaforele mele. Ermetismul lor era intirzis, subînțelegeri dăunatoare, fiindcă transmitau idei ascunse si oponente. M-au condamnat cu 10 ani pușcărie. Experții poeziei mele au fost doi membrii ai Ligii Scriitorilor, care au descoperit ca – cică am innegrit realitatea și în poezia mea prea des se intalneau aluzii deschise împotriva conducerii partidului și sistemului socialist.
Perspectivă și retrospectivă:
Ajutat de distanța timpului și de noile viziuni pe care mi le oferă libertatea, acum pot să afirm că scriitorii și artiștii albanezi au fost condamnați în mod general: o parte, cea mai sensibilă, ca oponenți, au fost băgați în pușcărie, înterzicânduli-se operele și dreptul de scriere, în caz că n-au fost omorăti, iar pe cei din cealaltă parte i-au închis în realismul socialist, creîndu-se o literatura de propaganda, manipulatoare, cu slăvi pentru sistem, până au fost transformati în victime norocoase – pot să-i numesc. De aceea poetul celest albanez, un liric superb, Lasgush Poradeci, s-a hotărăt să nu mai scrie în perioada dictaturii. El a împletit poema lui blestemată a tăcerii. Pentru a supraviețui traducea Ghöte, Hajne, Pushkiin, dar și Breht. Din clasicii morți i se mai permitea câte unul, de aceea un evreu albanez Robert Schvarc, a îndrăznit să traducă din Breht ”Marșul vițeilor” parcă a fost scrisă special pentru noi: și vițeii după ritmul tamburului/ țin pasul/ pielea pentru tobă,/ singur o dau. Este paradoxal și prefacere naivă să crezi că sub dictatură, cu o lipsă groaznică de libertate, poți să faci opere mărețe. Regimul totalitarist raționează/porționează libertatea ca și alimentele zilnice. Unora le înterzice libertatea de tot, altora pe alese, și acestora din urma le dă un pic în plus rației. De ce? Ca să scrie și să mimeze alibiul dictaturii față de lumea din afara și fată de viitor. Au fost scriitori care au știut să profite de această oportunitate din perioada aceea, asta este și motivul principal pentru care sub dictatură au reușit să realizeze unele opere longevive, pe care s-a întamplat să fie date pentru traducere unor pușcăriași fără nume, iar statul ofera publicarea lor în străinătate, ca o masca politică a dictaturii, ca să nu fie văzută chiar atât de rău. Cheltuielile pentru această erau obținute din munca neplătită a pușcăriașilor din minele infernale, unde se aflau colegii lor, cu semnul minus în față.
Cu descompunerea imperiului comunist și căderea dictaturilor ei, Albania a descoperit o altă literatura, îngropată, provenită din subteran, care, dupa cum se pare, a ieșit în așteptarea viitorului. Această literatură aducea mărturia ei și altfel de valori artistice, care n-au încercat să gonească ceea ce a fost de valoare, ci să aducă ea insuși. Operele au ieșit din pușcării, au venit din noroiul deportării, au fost scoase din sertăre rodate de timp. S-a minunat Albania văzând ce a avut, și deși ilegală, disidentă, oponenta, martiră, nu numai victime umane, care și ele conștientizau în pușcărie. Persecuția a înspirat și tragediile antice sau Sfanta Scriptura. Ne-a șocat profund, la fel ca și revoltele, ceea ce au scris poeții împușcați, atât de tineri: Trifon Xhagjika, care a recitat în timpul judecării lui ”Patria goală”. Cu ultimul cuvânt a cerut un tun, ca artilerist ce era, ca să spulbere Comitetul Central. Poetul Bedri Blloshmi – în fața plutonului a refuzat să devină colaborator, a zis: mai bine în pămănt decât cu voi. Ultimul spăzurat la propriu din imperiul comunist este colegul nostru în suferință Havzi Nelaj. În pușcărie a scris o poezie pentru Helsinski și drepturile omului, când cei din afara habar n-aveau ce erau acestea. Deținutul politic Astrit Delvina, ale carui romane sunt inca în dosarele Ministerului de Interne, ca și polemicile lui în timpul anchetei despre și împotriva soc-realismului. El a murit ca să le ceara, dar la noi în țară, morții sunt rapid uitati. Literaturii albaneze i s-au adăugat operele monumentale ale părintelui Zef Pllumi și a lui Amik Kasaruho, lui Marsen Bungo, ale lui Pjetër Arbnori și Agim Musta, Ëngjëll Çoba și Jorgo Bllaci, Pano Taçi, Petrit Kalakulla și Zyhdi Morava, Ahmet Kolgjini, Ylber Merdani și Leka Tasi, Frederik Rreshpja, Henrik Gjoka și Eugjen Mërlika, Gëzimët, Çela și Medolli, frații Çoku, care au fost împreuna deținuți legați cu aceleași catuse, mănă în mănă. Au ieșit din mormintele tăcerii poezii moderne ale deținutului Zef Zorba și comediile unui alt fost deținut Hekuran Zhiti. A ieșit opera științifică majoră a Prof.Kolec Topalli chiar și rugăciunile Sfintei noastre Maica Tereza.
Nume, nume, nume … un imens apel. Eu personal am scos 201 nume de scriitori și artiști condamnați, când în Kosovo, cea ocupată, au fost numai 43, un raport 1/5. In Albania mai mult de atât au fost împușcați, chiar și femei, cum a fost cazul cercetătoarei Sabiha Kasimati, care a studiat la Torino (Italia). În Kosovo au fost omorăti numai 15 deținuți artiști, majoritar în timpul războiului din 1999. Când este vorba de scriitori și artiști, și unul este mult. În Albania are loc un fenomen ciudat, parcă se moștenește condamnarea, ca o avere imobiliară, iată tata și fiul, Lazër și Jozef Radi, copiii deținuților povestesc acum despre pușcărie, când se duceau la întrevederea cu părinții, așa ca și scriitorul Agron Tufa, poeta Luljeta lleshanaku, cercetatorul Leka Ndoja, Ron Kubati și Ornela Vorpsi, care este dincolo de mare, din Italia. Și eu am putut să scot poeziile din pușcărie. Le-am publicat și pe cele ale tatălui meu, crezând că punem pietrele noastre în acest mozaic buimăcit, care a incetat sa fie subteran. Renaștere – a numit scritorul-istoric Uran Butka intro lucrare a lui, când împreuna cu Pjetër Pepa au dezgropat istoria națională. Dar din păcate n-o să vină niciodată ceea ce nu a fost permis să fie creat, de viețile întrerupte, cultura noastră va conține un cimitir mare colectiv. Timpul își va aminti mereu că a fost omorăt timpul uman. În Albania sub dictatura socialista, albanezii au făcut 914.000 de ani pușcărie și 256.146 ani de deportări, adică peste 10 mii de ani de condamnări. Iar timpul după morții împușcați este nemăsurabil, o groază cu semnul infinit.
Singura consolare este nerepetarea lor.
———————————————————————-
Discursul prescurtat ținut la Conferința Internațională a Memoriei – organizată de Institutul Pentru Studierea Crimelor Comunismului. Publicat in Gazeta 55 /18-12-2012: ”Persecuția scritorilor și artiștilor de catre dictatura comunista”
Bucuresti, 21.12.2012
——————————————————–
Bilal Xhaferri (cunoscut şi ca Bill Jefferson) a fost un poet şi novelist Albanez, un desident politic al regimului communist din Albania. A născut în satul Ninat, la 2 Noe.1935 în soudul Albaniei şi a murit la 14 Oct.1986 în Chicago, USA.
Autor: Bilal Xhaferri,
Traducere: Perparim Demi
Pe această poezie este compus un căntec. Vedeți vidioul de pe Youtube.
http://www.youtube.com/watch?v=MPawjG6tlds&feature=related
BALADA ÇAME[1]
Curcubeul, ca o salutare înlacrimată de adio, prin ploaie a disparut, dincolo de departe, peste-ale flăcărilor, vărfuri. Înflăcărată, dincolo de departe, a dispărut și Çamëria, iar toate drumurile ne duc spre nord. Pe anticul pămănt epiriot, urlă văntul Mediterenean, în veșnicele noastre meleaguri strămoșeşti. În pășunile părăsite acum pasc fulgere. Măslinele neculese, răcnesc Precum valurile de pe mal. De nori acoperit, pămăntul çam nu se mai vede, îmbibat în lacrimi și sănge, se vaită, rămas pustiu, fără stăpăn. Gloanțele ne-au aratat direcția, flăcările, drumul ne-au luminat, si pămăntul l-au înghițit. În spatele nostru uraganul trăntea ușile sparte ale noastre case. Drumurile s-au prelungit mereu se prelungesc spre nord… Noi, poporul migrator, pășim sub ploaie… Adio, Çamëria ![1] Çame – adjectiv după numele Çamëria – regiunea nord vestică a Greciei (fostul Epir). In această regiune albaneză, în 1944 a avut loc genocidul condus de generalul Zerva înpotriva populației civile albaneze de religie muslimană. Această poezie este dedicata momentului gonirii populației albaneze din Çamëria. În română se pronunţă – Ceamăria.
București, 28.08.2012
http://reteaualiterara.ning.com/forum/topics/balada-ame
————————————————————————–
Condamnarea poetului
Autor: Visar Zhiti
Tradus de Përparim Demi
Legat, în cătușe, între doi polițiști înarmați, așteptam pe banca acuzaților, în fața, pe lateral, in sala mare și goală a tribunalului. Știam unde m-au adus, la tribunalul cel nou din centrul orașului. O construcție gri, mereu friguroasă supusă vînturilor. M-am plimbat pe lăngă ea de mai multe ori, unde trecătorii se răresc sau se grăbesc să se îndepărteze, parcă erau împinși de ceva rău din spate. N-am urmărit vreodată o judecată, nu suportam condamnările.
O fi cu ușile deschise sau închise procesul meu de judecată? Am spus: mai bine cu ușile deschise. Sigur cu ușile deschise, a dat cu capul anchetatorul. Trebuia să mă vadă lumea, cum va fi lovit dușmanul poporului. La locul principal de sus, pe mesele învelite în roșu ale corpului judecătoresc, care n-ajunsese încă, am văzut sloganele groaznice despre lupta de clasa și despre condamnarile nemiloase ale dușmanilor interni. Citatele acoperau toată fațada, cu numele lui Enver Hoxha de dedesubt, scrise în roșu, iar cuvăntul ”dușman” innegrea, cu acele litere negre întunecate de peste tot…
Un huruit, un atac, o revoluție de provincie, m-au adus în prezent. Au fost deschise ușile din fundul sălii, nu pe unde am intrat noi, și au năvălit oamenii, zgomotoși, care se împingeau, cât mai în față, mai aproape posibil…
Am simțit valuri. Răndurile se umpleau cu valuri, vedeam fețele lor bucuroase ale disperării …
Oameni gălăgioși, ca la cinematograf, parcă era un spectacol de estradă… În sfârșit mi s-au limpezit imaginile, dar în miezul acestui anonimat, căutam și nu ii găseam pe ai mei din familie. Căutam și căutam. ”Priveste”, mi-au spus și polițiștii. Ah, nu sunt! Mai bine. Sala plină. Printre randuri, în trecătorile înguste, au pus scaune, iar spre fundul sălii lumea stătea în picioare. Uite, un grup de copii îndurerați, erau elevii mei. Cu capul jos, cuminți. Poate credeau că mașinaria de tuns a statului a infipt dinții și în găndurile mele, metaforele, ideile, le-au ras cu creier cu tot. Unul dintre ei a ridicat capul să mă vadă, dacă eram intreg, dacă aveam toate membrele, dacă înțelegeam și, când le-am făcut cu ochiul, atât s-au stupefiat, incât a început să-i anunțe și pe ceilalți, scuturându-i, spunându-le ceva și ei parcă se trezeau dintr-un coșmar, dezghețându-se. ”Inghețat-dezghețat”[i] , parcă este și un joc de genul asta, mi se pare.
Cum puteau să-si imagineze ei propriul învățător lor ca pe un dușman? Eu dușman?! Cât m-au iubit! Să nu-i dezamăgesc. O să le explic că dușmanul e altfel, cu totul altceva. O să le pot arăta oare? Înțeleg zdruncinul lor…ei nu vor uita… în fine, voi știi să rămăn în memoria lor așa cum trebuie? Pe de altă parte parte, colegii mei, erau foarte festivi, ca la picnic, ca in curtea școlii. Nu mă mai interesează acum.
– Ridică te! – am auzit ca-mi ordonă unul dintre polițiști. Ne-am ridicat împreuna, toți oamenii din sală s-au ridicat în picioare…
Judecătorul, arăta complet ca gheața, obisnuit cu nenorociri din astea. După ce a facut semn să se așeze lumea, s-a întors către mine și mi se pare că, m-a întrebat dacă eram de acord să fiu judecat de ei:
– Mërgem Dragushi, judecător, cu Hamit Dunga și Ymer Basha, asistenți judecători?
– Da, – am spus, și am adăugat – Imi este egal, nu vă cunosc.
– Nu stai așa! – a ordonat polițistul cu vocea joasă. Nu trebuia să stau cu capul sus, să nu arat a fi măndru.
– Ai dreptul cuvăntului, – a spus cu voce tare judecătorul, dar nu putea să fie atât de tare cât să acopere zgomotul, în sală trebuia să pastreze liniște, dacă cineva vroia să audă ceva. – Ai dreptul la apărare, – a continuat el și am înțeles că puteam să iau și notițe, în schimb n-aveam voie să ţip și sa înjur. Altfel procesul de judecata putea să se desfășoare în absenţa mea.
– Da, da, e același lucru, am repetat. Am cerut ceva să scriu. Incredibil, s-a făcut o mică învălmășeală, poliţiștii au mișcat armele. Cineva din sala s-a ridicat și a întins un creion. – daţi-l, a spus judecătorul. Un poliţist l-a luat, era bine ascuţit, am văzut caricaturistul orașului, cu profilul ăla, ala – Pușkin, el are asemena creioane. Pe lăngă el stătea scritorul Ferhat Cakaj, cu un costum de culori amestecate.
Judecătorul citise procedura și a ordonat să-mi scoata cătușele imediat. Poliţistul a deschis cu o cheie mare, ca ale porţilor, lacătul catuselor mele. N-am vrut să-mi desmortesc măinile. Pe piele am văzut o urmă adăncă a fierului și o pată neagră pe măneca cămășii.
N-am înţeles cum i s-a dat cuvăntul procurorului, sau știa el singur rănduirea. S-a ridicat în picioare, acolo în spatele micuţei lui mese, pe laterala trinităţii monstruoase de judecată, chiar vizavi de mine. Așa corpolent, cu o faţă fără nicio expresie, parcă era golit de suflet, cu părul scurt, grizonat și moale, întins în faţă, ca la călăii clasici medievali. Aceași pufoaică groasă cu un animal la guler, parcă era încopciat de viu.
A început să citească actul acuzarii , a cărei copie palidă o ţineam și eu pe genuchii mei tremuraţi. Citea prost, foarte prost a citit, cu greșeli grosolane ortoepice. Întocmită cu bata, de Nexhat Selimi (anchetatorul), clește-limbătrasul șef al curtii lui Enver Pașa[ii]. Erau aceleași fraze, un fel de autopsie sau, cum le spuneau ei – actele de expertiza ale celor doi (s)crim-tori[iii], sau al umbrei lor. Iată muncitorii, în calitatea de asistenţii ai judecatorilor, le vedeam acolo la vîrf, în față. De fapt e invers, judecătorul și procurorul (niște bieți executanți) erau asistenții acelor scritori, care dinainte, de la început m-au aruncat în tabăra dușmanilor…
– Dușman periculos – ţipa, uitându-se strămb spre mine. – Bunicul bogat, unchiul executat de Partid, și el, același drum a urmat, ca unchiului și tatăl lui. Deci, eu fiind a treia generați lovită, mi-a venit ca o scănteie acest gănd arzător. Ăștia nu se satură. Acum o să vin alții la rând, o altă generație cu biografie proastă, din cauza mea. Auzind vorbindu-se despre poezie, am așteptat ca situația să se detensioneze, să se de dramatizeze intrun fel, dar a devenit și mai absurdă, jignitoare și sălbatică.
Iată acuzele:
Am scris rău intenționat politic, am innegrit realitatea, eram hermetic, decadent, pesimist, vroiam să dezorientez mințiile oamenilor, pe care Partidul le limpezea. Vedeți până unde ajunge! Am cerut un al doila soare, unde s-a văzut și s-a auzit așa ceva? – spunea procurorul. Am ieșit înpotriva Partidului, când pe față și când pe ascunse, din frica fața de popor. Mă ascundeam după metaforele dușmănoase, pe deasupra și împotriva conducătorului glorios. Am făcut-o cum? Cu poezia acea ”Sfinxul” etc… este impotriva clasei muncitorești, pe care acest dușman o descrie – cică sunt picioarele, iată in poezia ”Lustragii” , mai mult, este inpotriva socialismului și realismului socialist. Apărător ai claselor răsturnate, la care am apartenența, la poeziile… am făcut apel deschis pentru răscoală și răsturnare, …Nu mai puteam asculta. Între timp procurorul citea așa de prost, incât îți venea să protestezi! – Vă rog citiți mai bine poeziile mele, aceasta este o altă condamnare! Apoi, s-a aruncat spre legăturile mele dușmănoase, cu cei vii și cu cei morți, dezordonat, din perioada de pe când am fost student, începând cu poetul condamnat Frederik Rreshpja, dar și cu poetul sovietic revizionist Jevtușenko, mai mult, vroiam chiar să-l traduc (culmea), mai departe, cu preotul reacționar și poetul antibolșevic, Gjergj Fishta[iv], legăturile mele continuau cu francezul Bodler, declarat decadent, cu compozitorul german Wagner, cu hermeticul italian Ungareti, cu englezii… și ajungeau până în Japonia. Le strămbau toate numele în mod mizer. Cu siguranța o făcea intenționat, nu era chiar atât de greu din cap, dar ca să spune că ei atât valorau pentru el, nu ne trebuie, avem Partidul. Și fără să-i pase pentru armonia în limba albaneză a pronunțat numele poetului japonez Takuboku, spunând ”taketukja” (scrumiera în albaneză).
…Au fost înjurate metaforele și limbajul lui Esop, și eu, evident. De aceea nu mai trebuie să fiu în libertate, prezenteam un pericol social mare.
Judecătorul a aruncat o privire spre mine și s-a întors către sală, cică ii cerea voie poporului.
– Inculpatul, accepți Acuza ? – a întrebat rece.
M-am ridicat în picioare:
– Nu, normal că nu accept! – am spus și am întors capul spre umăr, intenționat, nu așa cum aveam obicei să mă uit în ochii…
– Stai jos, – a avut grijă polițaiul pentru mine. Soarta mea, eram disgrațiat al soartei, în fundul puțului… Atunci, judecătorul a vorbit ceva la urechi cu cei doi asistenți din cupru[v], o data cu unul și apoi cu celelalt, exact la fel, acoperind soaptele cu o carte, cu Codul Penal cred, pentru a nu fi auzit de cei care erau mai aproape, sau cei din primul rând al sălii și a cerut procurorului părerea dacă putea continua sedința.
– Da, – s-a incruntat el. ”Ce poți să aștepți de la dușman”, – mi s-apărut mie că a spus, dând din buze a scos bălmăiala lui rece.
Președintele CEAP-ului satului unde am lucrat, care stătea în primele rănduri, s-a ridicat cu repeziciune, întorcând spatele tuturor. N-avea cum să-i placă actul acuzarii, nu sabotaj, nu atentat, nici furt mare și nici evadare, doar chiestii de poezie. Ce glumă! Cu alte cuvinte, niște mărunțișuri…
– Trecem la martori, – a strigat judecătorul. – să intre câte unul, fără să se auda unul pe altul. Începem cu primul, cu directorul școlii.
– Prenume ? – a întrebat judecătorul.
– Bajram,- a răspuns nu foarte tare directorașul, poate ca să nu aude sala din spatele lui.
– Nume? – a continuat judecătorul.
– Tota.
– Cunoști înculpatul?
S-a întors către mine, m-a privit cu jena primei confruntări, dubiile tăranului și apartenența slujbasului, dobăndite de la angajarea la stat. Apoi a spus:
– Da.
– Ce relații ați avut?
– Bune.
Mi s-apărut mai tras și cam obosit. Ditamai drumul pe jos, din vîrful munților și peste ceți și părăie, ca să vina până aici, la mărturie:
– L-am prins în camera lui, la școală, ascultând actualități la Radio-Prishtina și alte posturi străine. Avea plete, era cu moda și la o ședință a consiliului pedagogic despre literatura, ne-a încurcat cu Hitler. A spus să trăiască. Trebuie să educ materia însuși, a zis, și nu numai ca exemplu linguistic, cu fraze propagadistice, așa a zis, ăhă. Greșit. A fost dezorientat. Și nu se știe ce scria. Nu ne arăta nouă.
Apoi, a fost chemat al doila martor. Văr cu primul. Albit, parcă era nescuturat de zăpadă, Mersin Tota. Nu-i trecuse frica încă săracului. Parcă era el inculpatul. Cu toate că nu vroia să mă acuze cu nimic, trebuia…
– Odată, – a început mărturia lui – a sunat pentru începerea orei și noi profesorii, ca de obicei stăteam în camera nerezidenților…
– Cine sunt nerezidenții? – l-a întrerupt judecătorul.
– Învățătorii veniți din alte județe, – s-a ghemuit martorul cât poate un om să stă în picioare.
– Inculpatul a fost acolo?
– Da.
– Continuă.
– În camera lor, noi ţineam registrele școlii, crete, hărți, tot acolo ne adunăm și în pauzele între ore, și, când sună, primul lucru ne duceam la oglinda, ca să ne asigurăm că arătăm bine, fiindcă ne duceam la elevi. Când eu mă piepteneam, el a venit după mine… Am dat capul deoparte, ca să-i fac loc, să putem vedea amăndoi deodata in oglindă, nu vroiam să-și piarda timpul asteptându-ma pe mine, iar el mi-a spus: ”stai liniștit, nu e nevoie, mă uit și așa prin tine, fiindcă ești transparent”. Vroia să spună că n-am creier, fiindcă sunt muntean din Nord, și noi suntem grei la cap, după el, iar sudiștii nu. Citea cărți, e posibil și din acelea întărzise. Atât. – Ultimul cuvânt l-a scos repede, parcă vroia să scape repede de ei, sau fiindcă învățase cele spuse pe dinafara.
A venit al treila martor, învățătorul de la primară. Era mai creol decât alții, avea culoarea celor care lucrează cu cărbuni și mai înalt decât ei, antevorbitorii lui. A povestit și el, cică am spus că nu se poate trăi la ţară, de sărăcie extremă economică, da, da, așa ”extremă” zicea, de la el am auzit – spunea el – folosind acest cuvânt. Apoi, spunea că sărăcia economică ne duce la sărăcie sufletească. Aici, oamenii (sătenii) se salută de dimineaţă: ”ai dormit?”, fiindcă este imposibil să dormi de tulburări și coșmaruri, să nu cumva cineva sa-ti faca rău, sau vei face tu rău cuiva. Că la noi, 24 de leka este ziua. Cât să cumperi un pachet de tigări ”Partizani” și un chibrit. El accentua ”Partizani”, nu ca denumire de pachet de tigări, care costă cel mai ieftin, fiindcă la noi preţurile sunt cele mai joase, dar din alt punct de vedere. Era amar.
– Tutunul? – am intervenit eu.
– Inculpatule, ceri voie, – a spus judecătorul.- Răspunde, martor.
– Era arțăgos. Întro zi i-am închis radioul, asculta pe postul revizionisto-titist din Priștina.
Pe ultimul martor, Ejup Hoxha – nu-l adusese în confruntare la anchetator – prieten din facultate. Fiindcă urcase pe postul visat, la cabinetul pedagogic, brusc el isi amintea multe despre mine, în ciudă, cică am spus că nu mă găndeam dinainte la scopul educativ al unei ore de predare, dar inventam adhoc. De exemplu, uitandu-ma pe fereastră: dacă ploua, încercam să-i fac elevii să iubească ploia, iar dacă vedeam cai, încercam să-i fac să venereze caii, cică așa scriam și în jurnalul meu de predare.
Asta era adevărat, depinde cum o ei. Trăim in natura și nu o cunoștem, nu o iubim și n-a fost deloc vorba de politică, cum a interpretat martorul. Eu am avut intenția să devin apolitic și n-am încercat să le trezesc elevilor dragostea pentru Partid și socialism la ţară.
– Pe poetul Frederik Rreshpja, care este în pușcărie, la Spaci,- a spus judecătorul,- nu-l mai aducem, dar avem mărturia lui în scris. S-o citim fără prezența lui?
– Cum doriți, – am spus, mi au adus-o la cunoștința în timpul anchetei – apoi l-au citat pe… Ievtușenko…Gjergj Fishta… au găsit o vedere dușmănoasă etc.
Întrebării judecătorului, dacă aveam ceva de spus despre martorii și autencititatea mărturiilor lor, am răspuns că relațiile mele cu martorii au fost normale, bune, așa credeam cel puțin.
– Ţin minte că am măncat păine în casa lor. Celealte le-am uitat,- am spus. S-au auzit șoapte.
– Muntenii când îți dau drumul în casă, te fac prieten pe viață și prietenul este sfănt pentru ei. Nu se trădează. Vroiam să spun ”după canone”, dar n-am spus.
Procurorul s-a ridicat cu repeziciune ţipând:
– Politica în primul plan. Să nu i se permita inculpatului să facă propogandă aici în tribunal.
Judecătorul s-a întors spre mine și a spus liniștit:
– Continuă inculpatul.
Am respirat adănc…
– Domnule judecător, domnilor prezenți, domnul procuror! Este greu să vorbești așa cum sunt obligat să fac acum.
– Ai fost atacat, te-au atins cumva, inculpatule? – întrebase judecătorul.
– Foamea, șobolani, închis…Nu era nevoie de alte torturi. A fost suficienta amenințarea. Lovit la rinichii. Presiuni psihologice și sufletești, da, am fost torturat în mod continuu. Iar ceea ce m-a distrus mai mult, este că din mine vor să facă un dușman, nu că au descoperit ei unul. Nu există și n-aveți nicio probă serioasă care să vă dea curajul să condamnați o viață. Poeziile mele, pe care cineva le consideră dușmănoase, în primul rând nu sunt astfel de poezii, fiindcă ele nu pot fi dușmănoase, nu asta este misiunea lor, nici ale oricărei alte poezii, dinpotriva. În al doila rând, poeziile mele nu sunt publicate încă, nu au cititori și n-au făcut nimanui propogandă împotriva Partidului și Statului.
Procurorul iarași s-a ridicat cu repeziciune în picioare, vroia să spuna ceva, dar judecătorul i-a făcut semn cu măna să nu mă întrerupă.
– Continuă cu martorii, inculpat,- mi s-a adresat mie, – dacă vrei să explici.
– Da, – am trecut de cealaltă parte a actului acuzarii. – S-ar putea, mi s-a întămplat să ascult la radio posturi străine, fără să îmi fie frică de muzica lumii, nici de actualitățile lor, crezând în forța noastră. Ce puteau să imi facă ele? Iar Radio-Prishtina am ascultat, fără să îmi dau seama că e un post străin. Aș vrea să vă lămuresc un lucru, eu nici n-am avut radio, mi-a lipsit instrumentul ca să înfaptuiesc această crimă. A fost radioul școlii. În ceace privește incidentul, se transmitea o informație despre agresiunea chineză în Vietnam și când cineva a vrut să închidă radioul, eu am intervenit: ”nu închide, s-o ascultăm”, – am spus. Este postul Radio-Prishtina, – a spus el busumflat. Se auzea o albaneză literară, cu mult mai curată decât cea a martorului pe care l-ați auzit aici, la fel ca la Radio-Tirana, poate aceasta a făcut să nu-mi dau seama cum a înțeles el. Ce e rău în asta, cu ce am greșit aici? – Judecătorul, iarași a oprit procurorul turbat, ca să mă lase să vorbesc. – Iar în ceea ce privește oglinda și unde sunt cei mai înțelepți, – am continuat, – eu n-am dubii, că pe ei ii găsești oriunde, n-am făcut o asemena dezbatere, decât gluma aia, pe care martorul de asemena, chiar a doua zi a repetato cu mine. Nu am complexe sudice. Canoanele și Gjergj Fishta sunt din partea nordică Albaniei. Sunt cumva acuzat pentru ca le admir? Atunci… Altceva, în satul unde am lucrat, nu avea sens și nici posibilități nu aveam să urmăresc moda. Am avut mereu aceleasi haine din ultimii 3 – 4 ani . Iar întrun loc unde lipsește frizerul, părul crește, acesta este adevărul despre părul meu lung. Care modă?
– Și alții unde se tundeau? – a venit întrebarea banală ca pe vremuri, întro noapte în perioada anchetei.
– La moraru, – am răspuns scurt. A bubuit celula subterană atunci de răsul zgomotos al anchetătorului. ”Ești șmecher”, – leșinat de râs, isi ţinea burta cu măna. N-am înțeles dacă răde așa și acum în sală. – Mi-am exprimat nemulțumirea pentru sărăcia satului, am spus: nu pot trăi așa. Pentru sărăcie sunt și eu răspunzător ca toți ceilalți. Mereu am crezut in mai bine…
– Nu, – ţipase procurorul, – Minți! Noi suntem bine chiar foarte bine. El este responsabil pentru dușmănia lui, – a aratat cu degetul spre mine amenințător…
– Eu am fost învățător, aceasta a fost sarcina mea, pe care am îndeplinito bine și cu demnitate…
– Ca să-ti acoperi activitatea dușmănoasă, – m-a înterupt procurorul repetând anchetatorul.
– Iar ca poet, – am schimbat tema apărării mele, ca să ies din punctul mort, pe unde eram atacat, – nu cred că poezia răstoarnă state, dacă nu poate tăia nici avântul unui procuror. Cu atât mai mult o poezie nepublicată… Expertiza pe care au făcuto… n-are importanță de către cine, este de mirare cum au permis ei să stabileasca anticipat că-i sunt dușman, înaintea verdictului tribunalului, cu ce drept?
În sală s-a auzit mormăială. Am așteptat până s-au liniștit. Judecătorul n-a mai vrut să-mi dea cuvântul, iar eu eram hotărăt să spun, trebuia să spun:
– Cu 100 de iepuri nu poti să faci un cal, așa și cu 100 de presupuneri nu poti să creezi o probă. Așa spune un proverb, – și n-am mai adăugat: englez. – Vreți să ma condamnați cu presupuneri.
– Inculpatule, – a sărit procurorul – este impotriva colectivizării animalelor, ați auzit.
– …împotriva este acest tribunal! – m-a prins o durere de cap, mai rău decât în celulă.
– …și noi am lăsat copiii noștri fără școli superioare, ca să le ei tu locul – a ţipat procurorul, – Uite cum e răsplătit Partidul și poporul. Tovarași cetățeni, – vocea i-a devenit mai așezată și mai convingătoare, – dușmănia lui se adeverește în totalitate. Inculpatul cade singur. Poezia lui are scop dușmănos, nu fără intenție, nici de neștiință, este suficient de deștept fiindcă i-am dat școala superioară. Nu are alte rațiuni, – și s-a prăbușit în scaun, supărat de data asta și de corpul judăcătoresc.
Mi -au spus și în timpul anchetării, că au regretat că m-au dat dreptul la școală superioră și acum vroiau să mi-o convertească cu ani de pușcărie…Procurorul citea părți din jurnalul meu și se oprea la paginile marcate, am văzut la un moment dat, cum le-a întins caietele anchetatorului din primele răduri. Ceea ce nu înțelegea din text, citea cu urlete. ”…am deschis gropi și morminte mici… am scos cartofii și am băgat la loc ziua noastră de sămbătă masacrată… Un măr a măncat Adam cu Eva și au fost expulzați din paradis. Iar eu, mănănc in fiecare zi aici câte un măr (rămas fără păine, nu aveam ce…) și nu pot să scap de acest paradis îngrozitor…” A aruncat jurnalul și a scos din dosarul lui o bucată de ziar cu niște mazgălituri ale mele peste titluri și cu arsuri de ţigări pe alături, și a explodat:
– Uitați-vă, cum acest dușman al poporului a jignit aici fetele noastre ofițere!
Într-adevăr srisesem ceva împotriva virginității, dar nu m-am luat de profesia, fie aceasta și cea a militarilor. Nu mai puteam să schimb nimic, ca să-i conving.
– Uite o altă poezie groaznică de-a lui, unde scrie că vrea să arunce Profesorul de pe fereastră. – Este adevărat? Asasinule!
Ce puteam să-i spun, că a fost o metaforă? Că sunt impotriva pedagogiei ucigătoare?
– Iată, ascultați…: Mereu am visat să arunc de pe fereastră/ cadavrul viu al Profesorului…Ei cine naiba este acesta? Cel care ne învață învățăturile Partidului, pe care tu vrei să-l arunci. Profesor a fost și comandantul nostru strălucit…care…fiindcă…tăceți! Liniște! Vă dau afara.
– Ceri milă, inculpat? – a întrebat judecătorul, privindu-mă mai lung, dar ghiața de pe fața lui nu s-a topit.
– Sunt învățător, – am ridicat vocea mea obosită, – deci, purtător al luminii, – am tăcut. (cumva trebuia să adaug ”așa cum spune Partidul”?) a fost ultimul efort – și, ca atare, – am continuat, – am flacăra mea, dar și fumul meu…Nu trebuie să stingem flacăra…în judecătorie. – și am tăcut, a fost o tăcere grea ca nisip. N-am înțeles ce impresie am lăsat, dar mi-a părut rău pentru mine însumi, am avut un fir de speranță pentru moment.
Trio-ul judecătoreasc, aplecându-se unul spre celelalt, s-au apropiat, mormăiau ceva, acoperind cuvintele cu palma sau cu un caiet de-al meu, pe care l-au luat ca probă, în caz de necesitate, și în sfârșit au hotărăt să se retragă. Au ieșit din sală, poate ca să-și ia decizia bând cafeua intr-una din camerele interioare, ce nu se știe este că, la ce etaj al Condamnării era, iar mie mi-au pus cătușele imediat la loc.
Publicul repeta zgomotos cuvintele aruncate la final de catre procuror, ţipând: Reprezinta un pericol social și cer privarea de dreptul la libertate…câți ani, câți, 10, o mie? Având în vedere vărsta lui fragedă, – a adăugat, – și mai departe, privare de dreptul electoral…privare de dreptul de exercitare a profesiei, de publicare…și, tăierea capului nu…?
…Toată sala aștepta în picioare. Judecătorul n-a mai ordonat să-îmi scoată cătușele, dar scurt și sec a spus:
– Procesul va continua măine,- și trio-ul lor s-a întors dintrodată spre ieșire.
S-au deschis ușile, toate ușile. Oameni, înainte de a pleca, întorceau capetele către mine, se opreau, veneau și cei care erau din fundul sălii, se împingeau ca să mă vadă. N-am avut și n-am văzut în sală pe cei din familie. Mai bine…
Visar Zhiti
[i] Un joc al copiilor care, tradus în limba română corespunde cu – ”de-a v-ați ascunsele-a”(trad.)
[ii] Enver Hoxha – primul secretar al Partitului comunist albanez.
[iii] Joc de cuvinte – în albaneză scriitor se scrie: shkrimtar, iar, crimă – krim. Sh_krim – krim. Un paralelism între scriere și crimă. Idea este că un scritor mediocru , când scrie săvărșește o crimă fața de literatura. (Trad.)
[iv] (23 Oct.1871 – 30 Dec.1940) Poet, dramaturg, trăducător, folclorist, lingvist, istoric, preot franciscan, membru al Academiei din Italia, militant al independenței Albaniei și al formării statului albanez. (Trad.)
[v] Acești asistenți erau de fapt muncitori din uzina cuprului din orașul Kukës (trad.)
Notă:
Această piesă tradusă din limba albaneză, este un extras din romanul autobiografic ”Căile Iadului” al autorului. Personajele și numele lor sunt reale.
——————————————————-
O întălnire cu scritorul și poetul Iadului.
traducerea
Përparim Demi
De fapt nu eu m-am întălnit cu Visar Zhiti, ci ziaristul Elvin Luku, eu doar am citit interviul lui, şi cred că merită să-l prezint publicului român, macar pentru câteva idei interesante pe care le voi sublinia. Literatura a fost lipsită de povestirea despre ceea ce simți, trăirile…. Intelectualul trebuie să fie sincer iar poezia să fie adevărată – spune Visar, autorul romanelor recent publicate ”Drumurile Iadului” și ” Iadul spart”. Poetul, scriitorul care a fost condamnat pentru un singur motiv absurd, fiindcă a scris un poem dedicat trandafirilor, o poezie nevinovată, ne spune in interviu – Toate dictaturile se simt atinse și afectate de sinceritatea şi adevărul pe care le aduce poezia şi romanul.
Tănăr fiind, el a fost aruncat în Iadul inchisorilor communiste fără niciun motiv real. Dictatura l-a considerat ca fiind un pericol social, si de fapt – nu pe el, ci ideile lui nevinovate. Iată că el s-a întors din acel iad întărit, format, mai puternic ca niciodată. A revenit cu experiența lui subiectivă și ne povestește despre trăirile lui și ale altor colegi aflati in suferințe, totul vazut dintro perspectivă aparte, pe care noi ceilalți, contemporanii lui, o percepem poate diferit. Intrun fel, eu cel puțin, îl văd ca pe un filtru al timpului trecut, care îmi deschide ochii spre o alta perspectiva. Culorile pe care le-a dat Iadului, mă fac să-l văd viu, actual, prezent și în viitor, dacă ștergem memoria. El ne atrage atenția, vorbește despre adevărul invizibil, cel ascuns în rănile trecutului nostru. In afara de valoarea și contribuția romanelor lui la memorialul durerii comuniste, eu le percep ca pe un semnal de alarmă pentru trezirea lumii la realitatea pe care o trăim. Fără ură, senin și foarte limpede, el aduce iadul în prezent, descoperă mutantul din omul supus, pericolul creierelor spălate si cu memoria ștearsă. Metafora și parabola lui sunt puternice, sugestive și suficient colorate, ca să deșifreze complexitatea vieții și realității noastre. După mine, el descălcește bine ghemul îmbărligat de mostrul politic, care a pus stăpănire pe viețile noastre neînsemnate, manipulate în continuare.
Întrebat fiind despre Umberto Eco, care deasemena a folosit simbolul trandafirului, el spune:
”U.Eco, scritorul, eseistul, istoricul, filozoful, cel mai de seama nume în Europa, s-a reintors după 30 de ani la trandafir, la prima lui opera, pe care a prelucrato și republicato în Italia și în Albania. El, te deprimă cu cunoașterea și cultura lui, cu tacticiile sugestive ale creației, este un adevarat maestru. Sunt un simplu cititor al operei lui și n-am avut ocazia până acum să-l cunosc personal, am aflat de el numai după 1990, după ce am fost eliberat din pușcărie. Am avut norocul – continuă Visar– să mă aflu în Italia. Am fost în orașul lui, la Universitatea unde el a predat. Apreciez foarte mult cultura lui, și în mod deosebit introducerea scrisa de el la o carte, publicată recent în Italia de clubul PEN, despre unii autori, foștii pușcăriași autori, din diferite țari. În această introducere, care a fost atât de mediatizată, el a revizuit poziția pe care o avea, o corectează pe cea dinainte, publicata în Anglia, in care îi consideră pe acești autori nevinovaţi. Acum revine spunând că ei de fapt sunt autori vinovați fața de dictatura, fiindcă era suficient să nu-i cânți dictaturii sau dictatorului, și să scrii despre altceva, indiferent de subiect, fie despre trandafiri, și deveneai suficient de vinovat ca să faci închisoare”.
Întămplare a fost că însuși Visar a fost unul dintre cei citati de Umberto în această introducere, pomenind de volumul lui cu poezii ”Rapsodia vieții trandafirilor”, spunand printre altele : ”… poezia generează teamă regimurilor dictatoriale autoritare, chiar dacă în ea se vorbeşte, ca şi în cazul Zhiti, despre trandafiri …”
La intrebarea interesantă despre intelectualul angajat, Visar spune:
”Intelectualul, eu nu-l percep despărțit de angajament, nu-l văd dezinteresat de societatea, de actualitate, de istorie, până și de om, ca individ. Să fi interesat nu ajunge, trebuie să acționezi, să intervii, să sprijini, să critici, să nu te împaci, să aperi, să devii conștință. Adevarații intelectuali le-au făcut pe toate aceste. Cei încuiați în turnul de fildeş, neangajații, cei stand deoparte, devin uitabili, căteodată chiar și dăunatori pentru societate. Deseori se confundă sensul angajamentului intelectual, aceasta nu inseamnă să servești vreo putere sau un partid, eu prin aceasta înțeleg idealul, cauza, să te angajezi înseamnă să indeplinești un scop și obiective în folosul tuturor, a majoranței, sau fie a unui singur individ, dacă are dreptate. În Albania nu ducem lipsa de intelectuali, dar dacă vorbim despre rolul lor emancipător, aici se lasă de dorit. Suntem țara unde intelectualul legal al fostului stat dictatorial, cel compromis, care este lipsit de curajul civic, fiind mereu pe partea puterii, ipocritul supraviețuitor fără conștiință, este încă in top, iar pe de altă parte, opozanții, cei abandonați, cei condamnați, disparuți au rămas neînsemnați. Sociologii occidentali spun că în tările dictatoriale, intelectualul îmbrățișează puterea, fiindcă îl apără de adversari, și așa devine cineva, așa capătă notorietate statală. Dictatorii îi diferențau în intelectuali de ai noștrii și ceilalți, dușmanii, a caror soarta se știe care era. Uni urcau, alții coborau, în mijloc erau mediocrii. O simetrie diabolică. Desidenții erau destinați dispariției, după care, urma tăcere…”.
Despre implicarea intelectualului în politică:
”Politica este arta posibilului, deacea asemena artiști sunt utili. Partidele, în mod normal, sunt interesate de intilegența lor, iar produsul intelectual este al țării, al societății. Intelectualul generează ideii, aduce cultură și putere, așadar, dacă găsește un interes, la vreun partid, care servește binelui societății, este firesc să o sprijină. Să ei poziția adversă pe motive meschine, snobism, interese mărunte, seamană a eschivare de responsabilitate civică, sau răutate. Dacă puterea vine cu ceva bun, un program benefic, de valoare pentru țara, cu interes comum tuturor, angajarea intelectualului este absolut necesară. Intelectual este cel care influențează conștința colectivă, cel responsabil, participant în prosperitate și creatorul ei. În schimb, dacă puterea nu acționează în interesul tuturor, nu găndește pentru viitor, dar numai pentru ea și pentru moment, atunci intelectualul devine opozantul ei. Apreciez găndirea liberă, curajul civic, care din fericire la ora actuală nu lipsește. Politica nu este un monopul numai al partidelor. Această țară, patria noastră este aceași, poporul se schimbă, devine altfel încetul cu încet”.
Despre succesul lui, mai ales despre ultimele două romane publicate, el cu modestie răspunde:
”Despre cauzele succesului, întrebați cititorii mai bine. Eu pot să vorbesc despre motivele pentru care am scris aceste cărți. Este emoționant, ca o săngerare spirituală când produci literatură, dar întretimp am vrut să fiu angajat și să aduc ceva, care să servească memoriei colective, să vorbesc despre suferințele umane, să-le prezint, înainte să le descriu ca fapte cronologice, am vrut să povestesc despre ceea ce am simțit, trăirile . Sentimetele aduc gănduri și acțiunea. Am avut senzația ca parcă lipsea ceva din acest adevăr. Poate că s-a scris destul despre suferințe, dar și despre trăirile pe care ea le produce. Am vrut să prezint nu numai adevărul ca o trăire, dar și sentimentul ca un adevăr. Am folosit intămplări și personaje reale, ca să arat că există ochiul observator al isprăvilor noastre și că oricine este demn să intre întro operă literară. Romanul nu este o zona interzisă, o unitate militară, resedință, ambasadă, dar seamănă cu străzile orașului, piețele, parcurile unde au acces toți, seamănă cu templurile unde ne spovedim, unde ascultăm oracolul. Există romane, care n-au ca personaj fantezia, dar adevărul și credința că suntem capabili să intrăm în literatură cu orice tip de viață și trebuie să-i aparținem, să-i răspundem. Oricât de bogați să fim, nu vom putea cumpara trecutul și oricât de săraci să fim, visul despre viitor nimeni nu ni-l poate răpii, fiindcă visul, și fără noi, sau după noi, tot rămăne”.
Despre memoria colectiva și importanța ei pentru viitorul unei țări, Visar spune:
”Memoria este indispensabilă pentru oricare popor, orice cultură, este însuși istoria lui. Nu există prezent fără memorie. Oriunde, în orice, de la cea mai maré până la cea mai mică, la cea obisnuită, vizibilă sau invizibilă, universală etc., memoria presupune experiență. Mai mult, există și memorie a viitorului. Bibliotecile, știința, toate la un loc aparțin vieții fără timp, sunt atemporale. Momentul în care vorbim devine instantane trecut și va trebui să vorbim de prezentul viitor. Totul este trecător. O proecupare majoră a omenirii este și rămăne veșnicia, eternitatea ca o posibilitate. În acest sens, memoria este cheia acestei magii a vieții, ca și premergătoare a vieții sau după ea. Dacă aceasta vine prin artă, este noroc, maré noroc fiindcă transmite și emoție estetică, cu alte cuvinte să fii, să te simți mereu frumos, după mine”.
Scriitorul Visar Zhiti, în opera lui, nu emite ură, nu descoperă răzbunare nici în hermetismul lui creativ, dinpotriva găsim sinceritate, adevăr, argumentare și se înțelege ca și oponență. La întrebarea cum reușește această, el răspunde:
”Torturile sunt inumane, ele nu trebuie aplicate la om și nici să provină din om, iar poezia le încape pe toate, uneori chiar și ura. Omul poeziei trebuie să știe și să urască în numele iubirii și să nu iubească în numele urii, cred că trebuie să știe să se indigneze, ca să-i servească la crearea energiilor pozitive. Poezia în sine poate fi și un fel de răzbunare, nu banală, se înțelege, dar atistică, posibil sfăntă. Să ai abilități indignate, opozante, inseamnă să fi tolerant al răului. Important este să-i răspunzi, să te opui în modul tău, repet întrun mod sfănt, ceresc, invizibil pe pămănt. Indiferent că pedeapsa pămănteană, sau subterană, vine ca un rezultat al acestei bătălii. Nu orice strigăt, nu orice apel este o opunere, mai mult nu orice opunere este o opunere. Pot să te opui și calm, iar această opunere să fie cea mai tare, mai serioază. În acest sens, subliniez că suferința nu trebuie să facă pe om mai rău, indiferent că viața lui devine mai puțin suportabilă. Cred că cel care înțelege mai adănc lumea, ii înțelege mai bine ceilalți, pe sine însuși, incepe să știe ce și cum să ceară, de ce nu – și prin poezie. Tot în acest sens, suferința il face pe om mai sincer, mai tăcut, de aici începe hermetismul. Poezia, întrun fel, devine mai dezbrăcată și hermetică în același timp, nu în sensul al clarității, așa nu aduce rezultatul dorit. Poezia hermetică, este altceva, nu se ascunde pe ea însuși sau starea , dar are sensul neatinsei, al unei viziuni. Intelectualul, poetul, trebuie să fie sincer și poezia să fie adevărată. Dacă toate aceste sunt atinse, acest poet este norocos”.
Ca deobicei, ziariști sunt curioși sa afle opinia unui intelectual notoriu despre starea mediei și ziarelor pe care reprezint sau în general din țara lor. Iată parerea lui Visar :
”Sunt realizări exelente și profesionalizm, dar și abuzuri…hai să acceptăm partea bună. Eu, totuși văd un paradox între ziariști și ziarele lor. Ziariști sunt cu mult mai buni. Libertatea a făcut să explodeze talentele, ochiul observator, poziții critice, voci de lidership, dar… cu ziarele avem nemulțuimiri. Primele pagini caută parcă, în mod forțat, senzaționalul, extraordinarul, inutilul, răul, învierea nemulțumirii. Poate așa se vând mai bine ziarele, asta e, dacă acesta este singurul lor scop. Așa se vând și propietarii acestor ziare. Un asemena succes este negativ. Când ziarele se umplupe cu crime, ucideri, aruncări de la balcon etc., se creează impresia ca se face apel și parcă intreabă cititorul: iar tu, când vei face delictul tău? Se creează în acest mod un climat al crimei, ceea ce este mai rău decât crima însăși. Lenin spunea: dați-mi un ziar și veți vedea că voi răsturna o putere. Eu aș spune: dați-mi un ziar să ridic un popor, spiritual și moral”.
Mai departe, iată opinia lui despre capcana cenzurii:
”Cenzură ? – Nu, nu există. Se spune totul, chiar în mod abundent. Pentru scriitor, autocenzura este mai rea decât cenzura, părerea mea. Se găsesc o mie de modalități să-ti expui opiniile pe care le ai, dacă vrei. Deseori ziariști sunt obligați să servească intereselor unor clanuri, totuși ideile lor pot să fie transmise și în alte forme. Dacă sunt blocate intrun ziar, există alte ziare, acesta este privilegiul libertății. Scritorul da, se bucură din plin de libertate, acum ca niciodată. Arta în general are o singura piedica, autorul insuși. Aș enumera și alte forme de autocenzură, cum ar fi lipsa de cultură, lipsa de morală, de exemplu, pot fi o cenzură, cauza dezinformării sau mutilării adevărurilor”.
Despre media vizuală adaugă:
”Dezbaterea în sine este utilă, prin ea poti să ai ca rezultat opinii, un adevăr, cel care trebuie, dar există și dezbateri care fac inversul, ascund adevărul. Cu alte cuvine, unde avem dezbateri avem și abuzuri, până la banalizare sau deformăre, care se transformă în certuri între participanți. În aceste cazuri se pierde interesul, devin plictisitoare. Asta este o consecință, fiindcă deseori sunt invitați nespecialiști, cei care nu sunt în cunoștința de cauză, privind tema dezbaterii. Poate aceasta este ceea ce se urmăreste. În general se simte rutina în aceste dezbateri, un conservatorism sugrumător, o bătaie de joc, cum ar fi cazul unora care spun – că n-au citit cartea, subiect al discuției, dar exprimă opinii. O asemena situație se repeta și pe alte tematici, în forme diferite. Se simte o ofensivă a exibismului, a unui narcisism ireparabil al moderatorilor care nu au niciun interes pentru dezbaterea adevarată a problemei. Nici eu n-am niciun interes să vorbesc despre ei.
Interviul s-a inchis cu intrebarea obișnuita despre proiectul viitor.
Întreadevăr nu știu – a fost răspunsul. Mai departe a adăugat: ”Așa cum spunea Hemingway, acum am starea unui puț golit, voi aștepta să se umple cu apa nouă a vieții. Uneori, respectarea golitului este cea mai bună manieră pentru a ocolii sa scri prost”.
”.
București, 28.05.2012
—————————————————————
Excursie în Albania anilor 1880
de Max d’Orvieres
Ziarul francez ”Journal des voyages” n° 142, duminică, 28 Martie 1880, a publicat un reportaj realizat de corespondentul Max d’Orvieres, sub titlul ”Voyage à l’Albanie”. În această publicaţie este prezentat farmecul femeilor albaneze, de la ţară sau oraş, ilustrând costumul lor naţional cu ajutorul a două gravuri. Autorul subliniaza ideea adăugând şi un tablou în ulei realizat de Carl Haag în 1871, care prezinta frumuseţa şi exotismul ostaşilor albanezi, pictaţi în mediul deosebit al deşertului din Egipt, de pe timpul marelui vizir albanez Muhamet Ali Paşa. Mai jos veti gasi textul articolului tradus in limba romana.
Una dintre regiunile din cele mai ciudate ale Turciei europeane, fără îndoială este Albania care, aşa cum se 
ştie de catre toate lumea, se află în partea vestică a Balcaniului, limitată în Sud de golful Artei, şi în nord de muntii de dincolo de răul Drin, iar în Est de marea Ionică – formand o mare parte din Epir şi Macedonia.
În Albania se vorbeşte întro limbă aparte, care nu seamănă cu nicio alta limbă vorbită de naţiile vecine. În antichitate, albanezii au suferit mult datorita invaziilor barbare, dar locuitorii munţilor din Epir au păstrat spiritul naţional şi au fost consideraţi spaima imperiilor cu centrul la Costantinopol. Unul dintre liderii lor, Scanderbeg, a apărat independenţa ţării sale timp de 23 de ani la rând şi în final, după moartea lui, a fost înmormăntat la Lisus (astăzi Lezha – oraş în centrul Albaniei. n.trad.), pe teritoriul Veneţian de atunci.
Satele albaneze sunt împărţite în faros (farë-fis – sămănţă, rude ), condus de un lider respectat de toata lumea. Fiecare casă este dotată cu creneluri de apărare sau deschizături înguste in pereţi mascate in exterior, pentru tragere. Casele muntenilor, întodeuna erau asezate izolat la o anumită distanţă de alte case, iar dinstanta dintre asezari trebuia să depaseasca distanţa de tragere cu pusca. Familiile unui clan sau ale unei comunităţi de rudenie se adunau în jurul liderul lor grupând casele, ca să aibă posibilitatea să vină în ajutor, în caz de nevoie.
Aceste clanuri diferite se deosebesc prin costumaţia lor, ca si cele din Scoţia – după cantoane. Iar purtarea fustei albe, ca şi la muntenii Scoţieni, este ceva comun si general pentru toti albanezii. Această îmbrăcăminte, comportamentul şi obiceiurile acestui popor, i s-a apărut Lordului Bairon similare cu cele ale Galilor din Scoţia. Albanezii poartă mereu o eşarfă roşie în jurul capului, mereu merg înarmaţi. Rangul şi bogăţia unui albanez sunt apreciate după numărul armelor pe care portă, bogăţia înpodobirii lor cu argint, aur şi pietre preţioase. Şeful Clanului poate fi descris aşa: o puşcă lungă ţinută uşor în mănă, patru pistole la brău, o sabie lungă peste coapsă, o pungă mare de praf de puşcă, suportul de cartuş pe umăr, un iatagan si un pumnal scurt. Cu alte cuvinte, el poartă cu el o gramadă de arme pe care le foloseşte cu uşurinţă. Aspru şi nedisciplinat, neobisnuit să lupte pe cămpie cu armatele, este in schimb un adversar de temut, foarte periculos la munte.
Gustul său pentru ornamentaţie nu este mai puţin costisitor faţa de gustul pe care îl are pentru arme. Vesta şi dubletul lui de obicei sunt brodate în aur, jambierele care se întind de la genuchi pînă la gleznă şi toate hamurile întregului corp, sunt făcute din aţe metalice şi firişoare de aur. În general, albanezii sunt consideraţi ca cei mai eleganţi, dintre toţi ceilalţi reprezentanţi ai naţiilor reprezentate la Înalta Poarta a Imperiului Osman.
Sexul frumos al naţiei albaneze este tot atăt de atractiv cât şi partea masculină a clanului. Femeile au un corp frumos şi trăsăturile lor ne aduc aminte de statuile Praxitelei şi ale lui Fidias: adică nasul drept şi frunte înaltă, ochii deschişi la culoare au forma de migdale, urechile, măinile şi picioarele, toate la ele sunt finuţe. Privind pur şi simplu aceşti munteni, îţi dai seamă că fac parte dintro rasă nobilă.
Costumul doamnelor are aceeaşi splendoare ca şi costumul nobililor şi stăpănilor lor. Îmbrăcămintea din 
lana şi mătase amestecată sunt integral brodate cu fire de aur din cele mai fine şi întro formă din cele mai deosebite – o bogăţie fenomenală. Centuri de seleniu şi de argint împodobesc frunţile şi gâtul lor şi pot lua foarte bine ca nişte sfinţi sau statui din altar.
Dăruim cu această ocazie cititorilor noştrii două gravuri foarte fidele care le descriu mult mai bine de cât ce am prezentat noi mai sus. Aceste modele orientale foarte ciudate şi mult prea elegante faţa de costumele noastre. N-ar fi rău pentru pariziencele noastre frumuase, să împrumute cât mai des pentru moda lor aceste modele din tările exotice ca Albania.
Traducere: Demi Perparim
Decembrie 2011, Bucuresti
————————————————————————————
Troţki: Eu, martorul masacrelor sărbe contra albanezilor în Scoplie
Lev Davidovici Troţki ( 1879 – 1940 )
Tradus de Perparim Demi
Introducere
Cunoscut ca si colaborator al mai multor ziare importante ale acelei perioade, luna decembrie a anului 1912 îl 
găseşte ca delegat al ziarului rusesc ” Kievskaia Misl” în Scoplie şi imprejurimi, pentru a face un reportaj de război. Găsindu-se în mijlocul unui masacru organizat de sărbi asupra populaţiei albaneze, el nu se opreste să scrie cu ton acuzator fata de toate cele pe care le-a văzut cu ochii lui.
Ziarul ” Kievskaia Misl”, care se publica în limba rusă la Kiev, în acea perioadă era cel mai mare şi mai important ziar publicat si în afara capitalei, Moscova. Reporterii erau cei mai buni publicişti ai vremurilor, începănd cu Lunaciarski, Korolenko, Paustovski şi Gorki, şi pînă la politicianul Leon Troţki etc. Se ştie că Leon era de origine ebraică şi unul dintre cei doi pretendenţi pentru a prelua postul lui Lenin după moartea acestuia. El a pierdut faţă de Stalin şi mai tărziu a fost obligat să părăsească Uniunea Sovietica pentru a-si găsi moartea în Mexicul îndepărtat, după atentatul organizat de oponenţii lui politici. Perioada in care Troţki isi scrie reportajul a fost una dintre cele mai dificile pentru albanezi şi supravieţuirea lor. La începutul războiului Balcanic, Albania era pe jumătate napustită de trupele sărbeşti care, în numele războiului împotriva Imperiului Osman, au întreprins o serie de ocupaţii, marcate de masacre masive împotriva populaţiei albaneze total dezarmată. Conform presei vremurilor respective, în această ofensivă si-au pierdut viaţa cca. 250 de mii de albanezi.
Ziaristul austriac Leo Froidlich, tot de origine ebraică, autorul cărţii ”Golgota albaneză”, desria masacrele sărbe din perioada toamnei 1912 pînă in primavara anului 1913 din teritoriile albaneze Kosovo si Macedonia de azi, cu acest limbaj : ” sute şi mii de cadavre masacrate pluteau pe răuri. Cei care puteau să scape de boli, foame, gloantele puşţilor infanteriei şi giulelelor artileriei, se adunau în locuri speciale şi primeau un glonţ în cap. Mai rău păţeau cei care se ascundeau în casele lor. După controalele amănunţite care se făceau pentru jaf, în căutare de obiecte de aur, erau prinsi uşor şi albanezii ascunşi, care erau marceleriti ca oile. Torturile cele mai cumplite erau suferite de femeile albaneze, care erau violate, api legate şi după ce se facea o gramadă erau acoperite cu paie, erau arse de vii.Dacă erau însarcinate, li se deschidea burta cu baioneta, iarcopilul scos era înfipt în baionetă sau ţeapă. După aceste masacre sărbii sarbatoreau band vin, căntand si dansand. Au fost cazuri in care, dupa macel adunau săngele victimelor în cani ciocnindu-le.
Întregul reportaj al lui Troţki, publicat în ziarul rus ” Kievskaia Misl” în decembrie 1912, serveşte printre altele şi pentru a ne arăta că istoria se repetă, masacrele şi genocidul anilor 1998 – 1999 în Kosovo a fost o replică a celor dinainte.
———————————
Leon Troţki
„Am avut ocazia, norocul sau necazul să vizitez Scoplie, la căteva zile după bătălia din Kumanova. De la început am fost iritat de autorităţile din Belgrad privind obţinerea permisului de circulaţie în zona de război. Din cauza piedicilor pe care mi le-a pus Ministerul de Război, am început să găndesc că oameni care conduc acest război, nu aveau conştiinţa curată, şi cei de jos acolo făceau lucruri complet diferite de ceea ce prezenta presa oficială. Această impresie sau presimţire mi s-a întărit dupe întilnirea cu un ofiţer, care a fost la Scoplie cu soldaţii Statului Major.
Ofiţerul, pe care l-am cunoscut mai de mult, era un om onest. Dar, în momentul când a aflat că intenţionam să mă duc la Scoplie, fiin că într-adevăr primisem permisul, întrun mod duşmănos m-a zis să nu mă duc şi că nu înţelegea de ce Beogradul se comporta astfel, perimţând străinilor să se ducă la Scoplie. La Vranjë, în graniţa cu Sărbia, când a inţeles că nu nu-mi schimbam hotărărea, ofiţerul a schimbat tonul şi a început să mă pregatească pentru imagini pe care urma să le văd la Scoplie. „Acestea sunt lucruri neplacute, dar din nefericire sunt necesare” zicea el., Trebuie să accept, că aceasta m-a făcut şi mai bănuitor. Aceasta insemna că lucrurile rele, despre care auzisem pînă la Belgrad, nu erau acazionale, nu erau cazuri specifice izolate, dacă şi un ofiţer le trata ca ”nevoi de stat”. Cineva trebuia să aibă date concrete despre acestea. Cine ? Armata sau Guvernul? Răspunsul la aceste întrebări l-am primit imediat cum am ajuns în Scoplie. Întristarea mea a început la scurt timp după trecerea graniţei. La ora 5 după amiază ne apropiem la Kumanova. Soarele aapus şi întunericul deja căştigase teren. Cu cât se întuneca, cu atât mai mult se vedeau flăcările focului întinse in sus. Se ardea totul în jurul nostru. Toate satele albaneze, cele apropiate sau mai îndepărtate, s-au trasformat în valuri de fum, care ajungeau pînă la calea ferată. Acesta era un exemplu aparte al unui război ingrozitor de devastator pe care l-am văzut în zonele de luptă. Dintro dată, averea acestor oameni, moştenită de la bunici şi străbunici, căştigată cu sacrificii, se transforma în fum. Această monotonie a focului ne-a însotit pe parcursul inregului drum pînă la Scoplie.”
Masacrele sărbe
“Am coborăt din vagonul cu care am călătorit. Peste tot oraşul era asternuta tăcerea, în stradă nu vedeai picior de om viu, numai în faţa gării era un grup de soldaţi, de la care ajungeau nişte voci de beţivi. Fiecare si-a urmat drumul lui, iar eu am rămas singur la gară. M-am apropiat de grupul de soldaţi. Patru ostaşi ţinau baionetele montate, parcă erau în alertă. În mijlocul grupului erau puşi doi tineri albanezi ce purtau tichii albe pe cap. Un ostaş, cetnic ( membru al trupelor paramilitare sărbeşti – trad.) beat, ţinea cuţitul întro mănă şi sticla de rachiu în celealta mănă. Cetnicul a ordonat unui albanez să se întindă pe jos. Acesta, aproape mort de frică, s-a aşezat în genunchi. După al doila ordin s-a ridicat. Aceasta s-a repetat de câteva ori… După aceea cetnicul a indreptat vărful cuţitului şi spre cealaltă victimă si l-a obligat să bea rachiu, după care … l-a pupat. Îmbătat de forţa, rachiu şi sănge, se distra, jucându-se cu ei precum o pisică înfuriată cu şoarecii. Acelaşi acţiuni, aceeaşi psihologie. Ceilalti trei ostaşi, şi ei tot beţi, stătau în gardă să nu cumva ca tinerii albanezi sa fuga sau sa se impotrivrasca în timp ce se distra primul cetnic. ” Aceştia sunt arnauţi”, mi-a zis unul dintre ostaşi, ” şi acum ii voi sacrifica”. De teamă, m-am îndepărtat de grup. Nu avea rost să încerc să apăr albanezii. Ei puteau scăpa de cetnicii sărbi numai dacă venea altcineva înarmat. Toată scena se juca în faţa gării. Cum a venit un alt tren, am plecat, ca să nu aud urletele îngrozitoare şi ţipetele dupa ajutor ale albanezilor…
Pe drumurile oraşului era linişte, parcă era pustiu. Toate uşile erau închise de la ora şase după amiază. Cum se lasa noaptea, cetnici isi începeau munca lor. Intrau cu forţa în casele albanezilor şi turcilor, jefuindu-i şi omorându-i pe toţi. Scoplie avea 60000 de locuitori,din care jumatate erau albanezi şi turci. Unii fireşte erau plecaţi, dar mjoritatea au rămas. Tocmai acestia erau ţinta crimelor nopţii.
Două zile după ce am ajuns la Scoplie, primul lucru care îmi sărea în ochi de dimineaţa, era gramada de cadavre ale albanezilor cu capul spart, aruncate sub podul răului Vardar, chiar în centrul oraşului. Unii ziceau că erau albanezii sugrumaţi de cetnicii, alţii spuneau că le-a adus apa răului. Un lucru era clar – acei oameni nu erau căzuţi în lupte…
Scoplie era transformat întro cazarmă militară. Populaţia, mai ales albanezii şi musulmanii se ascundeau printre străzi ca să nu fie văzuţi de ostaşii sărbi. In masa de ostaşi observai şi ţărani sărbi, veniţi din diferite părţi ale Sărbiei, justificăndu-si prezenta prin aceea ca au venit să-si caută fii sau fraţii , dar de fapt ei treceau prin Kosovo jefuind. Am stat de vorba cu trei dintre aceşti ”pungaşi”. Cel mai tănăr, un om scund, de soiul ”celor viteji”, se lauda cum a omorăt doi albanezi cu puşca lui, in timp ce alţi doi au scăpat. Ceilalţi doi tovarăsi de drum, tărani mai în vărstă, au confirmat povestea lui.
”Un lucru nu este bine” se plăngeau ei, ”nu prea avem bani la noi”. Aici poţi să iei boi şi cai câti vrei. Leafa ostaşilor este de doi dinari (75 de copeici). Ostaşul se duce la primul sat albanez şi ia primul cal pe care-l găseşte. De la ostaşii poţi să cumperi doi boi cu 20 de dinari. Sărbii din localitatea Vraja au pornit masiv spre satele albaneze, cu scopul jefuiri a tot ce se găseşte. Femeile sărbe cărau în spinare şi uşi sau ferestre smulse din casele albanezilor.
Între timp au venit alti doi ostaşi. Făceau parte din grupurile care ii dezarmau pe albanezi. Unul dintre ei întreabă unde poate să schimbe o liră (bani turceşti). Am cerut să îmi arate lira, fiindcă văzusem monede turceşti. Ostaşul se uită împrejur şi scoate aurul din punga, spunând că mai avea, dar nu vroia să arate cât are. O liră se schimba cu 23 de frănci in zilele acelela. Apoi au venit şi alţi ostaşi. Asculteam discuţiile lor. ”Nici nu mai ştiu căţi albanezi am omorăt”, spune unul, ” dar la nici unul n-am găsit ceva de valoare de luat. Doar când i-am tăiat capul unei mirese tinere, la ea am găsit 10 lire”. Despre faptele lor vorbeau liberi, si asta era ceva obisnuit la ei. Oamenii nici nu înţeleg câte schimbări interioare au adus doar câteva zile de război. Se poate vedea clar pînă la ce nivel ajunge omul în anumite împrejurări. În condiţiile organizării unui război barbar, oameni devin cu usurinta brutali, si nici nu conştientizează.
Un pluton de soldaţi mărşaluia pe drumul principal al Scopliei. Un beţiv, după aparenţa era un turc nebun, a început să-i blesteme. Soldaţii s-au oprit. L-au pus pe turc la zidul cel mai apropiat şi l-au împuşcat pe loc. Plutonul si- a urmat drumul, la fel şi lumea care era pe stradă”.
Discuţia cu ofiţerul pe care-l cunoşteam
“Întro seară, la o cărciumă, m-am întălnit cu ofiţerul pe care-l cunoşteam. Unitatea lui era dislocată la Ferizai, o localitatea albaneză, ”Vechia Sărbie” (acum în Kosovo de est – trad). Cu oamenii lui, sergentul a adus un tun mare si periculos, pe drumul de la Kacianic spre Scoplie. Tunul era destinat armate , care a asediat Edrenea.
– Ce sarcini aveţi acum la Ferizai printre albanezi? – am întrebat.
– Prăjim pui şi omorăm arnauţii. Sunt deja obosit – spune, făcând grimase şi deschizand gura de oboseala. Apoi a continuat: ”sunt mulţi bogataşi printre ei. Aproape de Feriza, am intrat întrun sat bogat, cu case ca nişte castele. Proprietarul era om bogat, care avea trei fii. Erau patru barbaţi şi multe femei. Pe toţi le-am scos din casă, am pus la rînd femeile şi în faţa lor am tăiat bărbaţii. Femeile nu plăngeau de frică. Ne-au rugat să le lăsăm să intre în casă ca sa-si ia hajnele . Le am lăsat, apoi ele ne au dat câte un cadou. După aceea am dat foc la tot locul…”
– Cum puteţi fi atât de brutali ? – am întrebat înspăimantat de povestirea lui.
”Nici eu nu ştiu, se obisnuieşte omul. Întrun alt moment, nu aş fi în stare să omor un bătrăn sau un copil nevinovat. În timpul războiului, cum ştiţi, comandantul dă ordinul şi trebuie pus în aplicare. Multe lucruri de genul asta s-au petercut. În timpul transportului acelui tun pînă la Scoplie, pe drum ne-am întălnit cu un car in care erau întinsi patru barbaţi acoperiţi pînă la mijloc. Imediat am simţit mirosul de iod. Ceva dubios am bănuit. Am oprit carul şi am întrebat cine erau şi unde ii duceau. Tăceau, justificându-se că nu ştiau sărbă. Cu ei era numai căruţaşul, un ţigan, care ne-a povestit că cei patru răniţi au participat la bătălia din Merdar. Fiind răniţi acum se întorceau acasă. Am înţeles cine erau – Coborăţi – am ordonat. Au înţeles ce le spuneam, dar au ezitat. Ce să faci? Am pus baioneta în puşcă şi i-am marcălărit pe toţi cei patru…
L-am cunoscut pe acest om. A fost ospatar la Kraguievţ. Un om fără calităţi. Necombatant din fire, ospatar aşa ca toţi ospatarii din alte ţări. O vreme era şi în sindicatul ospatarilor. Mai mult, a fost secretar, dar a plecat… şi uite acum în ce s-a transformat!
– De ce vă comportaţi ca nişte bandiţi, veniţi şi jefuiţi, fără să faceţi deosebire ! – am ţipat la el, simţind sila fata de omul cu care am stat de vorbă.
Oficialul cu grad superior s-a simţit pus întro situaţie dificilă. S-ar părea că si-a adus ceva aminte. Pe urmă, încercând să se justifice, convins şi serios, a spus o frază care se referea şi la mai multe rele fată de tot ce văzusem şi auzisem pînă atunci. ” Nu, nu este aşa. Noi armata regulară respectăm regulile în mod riguros, nicio dată nu omorăm un om mai tănăr de 12 ani. De cetnici nu spun nimic sigur, nu garantez. Ei au un cap aparte. Eu pot sa fiu sigur pentru soldaţii mei”. Sergentul nu garanta de cetnicii. Şi întradevăr, ei nu acceptau nicio limită. Recrutaţi dintre şomeri, incapabili, elemente rele şi fără valoare, din turma cea mai joasnică, se distrau cu ferocitatea lor, cu crimele, jafurile şi violenţa. Faptele lor maturisisc mult înpotriva lor. Dar nici armata statului nu se simţea bine cu asemenea fapte săngeroase ale acestor grupuri degenerate. Au fost obligati să ia măsuri şi încă pana la terminarea războiului i-au dezarmat şi i-au întors în casele lor”.
Întoarcerea
“Nu eram în stare să suport mai departe acea atmosferă, n-am stomac pentru aşa ceva. Interesul politic şi conştiinţa morală pentru a vedea cu ochii mei cum se fac asemena lucruri, s-au scufundat. Aveam numai o dorinţă: să mă intorc cât mai repede. Încă o dată m-am regăsit în tren. Mă uitam la cămpiile largi din jurul Scopliei. Ce frumuseţe, ce latitudine! Oamenii puteau să trăiasca bine aici. La ce folos să spun, când voi insiva stiti cum, dar în acel loc sună de zece ori mai tare. Cincisprezece minute de la plecarea trenului, am aruncat o privire afară şi am văzut la o distanţă de 200 de iard de staţie un cadavru cu tichie pe cap, faţa in jos şi măinile întinse. La cca. 50 de iard de calea ferată stăteau doi paznici sărbi, care făceau parte din forţele de laza de la calea ferată. Cu siguranţa cadavrul era opera lor. Departe, departe, numai să plec cât mai repede de această tară.
Nu departe de Kumanova, întro poiană, în apropiere de calea ferată, soldaţii deschideau o groapă mare. I-am întrebat pentru ce se deschidea acea groapă. M-au spus că acea groapă se deschidea pentru carnea stricată, care se afla încarcată în 10 – 15 camioane parcate la marginea drumului. Soldaţii nu si-au luat porţia lor de carne adusa de armata. Toate nevoile lor de hrană, chiar mai mult decât le trebuia, erau luateu din casele albanezilor: lapte, brănză, miere de albine. ” Am măncat miere luata de la albanezi, mai mult decât am măncat în toată viaţa mea” – mi-a zis un soldat. In fiecare zi soldaţii sărbi tăiau boi, oi, porci, pui, pe care ii măncau, api aruncau resturile. ” Noua nu ne trebuie carne, de câte ori le-am scris celor din Belgrad, să nu ne mai trimita carne, dar ei fac după reguli”. Aşa stau lucrurile văzute de aproape. Carnea se strică, ca şi carnea oamenilor aşa şi a animalelor. Satele transformate în cenuşă, oameni deportaţi, ”…. oameni peste 12 ani” … toţi barbarizaţi, pierzându-si faţa lor omenească….
Războiul iese la suprafaţă cu principala şi cea mai importantă parte a lui, crimele – pe care le veti vedea dacă ridicaţi puţin perdeaua; si care acopera “operele vitejiei” ostaşilor…”.
————————————
Preluat de la “Kievskaja Misl”, nr. 355, 23 decembrie 1912.
http://books.google.com/books?id=_mIDEE … en&f=false
————————————————————–
Fragmente din mărturiile D-nei Edit Durhan
despre persecuţia religioasă a albanezilor de către sărbii.
Autor :Agim Shehu
Tradus de Perparim Demi
Edith Durhan este o scriitoare engleză celebră care a trait in ultima parte a secolului 19 si inceputul secolului
20. Ea a facut numeroase călătorii exploratorii în peninsula Balcanica. A fost prezentă ca martor ocular al atrocitatilor sărbilor impotriva albanezilor din perioada căderii imperiului Osman, şi al rezistenţei populare albaneze pentru apărarea integrităţii teritoriale a Albaniei fata de invaziile slave înainte de obţinerea independenţei. Armata turcă din teritorile Albaniei acelor vremuri, fie a cedat teritorii, fie a întreprins campanii pentru înabuşirea rascoalelor populare albaneze, fie s-a retras în garnizoane, lăsând poporul albanez singur să se apere de invazia sărbo-muntenegreană.(notă traducător)
Mary Edith Durham (8 December 1863 – 15 November 1944)
———————-
D-na Durhan a lăsat în urma ei numeroase mărturii sub forma de reportaje sau romane, care fac parte din opera ei completă publicată în Anglia. Găsim în acestea nu numai fapte, dar şi opiniile ei, ale unei femei luptătoare pentru dreptul popoarelor din Balcani la autodeterminare. În ajunul independenţei Albaniei, ea spune: ” agonia morţii a devenit insuportabilă pentru albanezi. Grecii şi sărbii erau orbiti de setea pentru săngele albanez…. Am făcut o călătorie la munţii Shal, unde albanezii deportaţii din Guţia (Gucia) ocupată de muntenegrenii, suferau cele mai cumplite mizerii în numele ‘creştinismului'(!). Am văzut cu ochii mei şi am fost martoră, când patru batalioane ale muntenegrenilor au pus stăpănire, plantănd acolo teroare. Pentru musulmani nu era nicio scăpare decât botezul ! Vai de capul celui care se ruga la Dumnezeul lui – era omorăt pe loc. Copiii erau botezati cu forţa, tot aşa şi femeile, dacă scapau de viol”. Mai departe scrie: ” Din Gjakova ajung mii de refugiaţi. Aceşteia sunt întro situaţie foarte dificilă. Nu mai aveau nici hrană şi nici bani, iar femeile se rugau incontinuu plăngănd. Unele au ajuns să ma implore ‘dacă n-aveţi ceva să ne daţi pentru copii, luatii dvs şi aruncaţi în rău, fiindcă nu ne lasă inima să îi aruncăm singuri şi nu vrem să-i vedem cum mor de foame’… Satele erau arse, ţăranii suferau ingrozitor. Ca să nu moara de foame, unii oameni fierbau iarbă pentru a-si hrănii copiii.” Mai departe spune: în 1903, occidentului european nici prin cap nu-i treceau barbariile primitive aplicate de slavi dei sud cu atâta furie. Oameni de ştiinţă celebrii s-au dus atunci acolo, pentru a descoperii vizuina lor, şi au avut ocazia vada cu ochii lor atrocitati similare cu cele ale vănătorlor de oameni din Noua Guine. Precum in cantecul marelui Voivod Mirko, tatal regelui Nikola, în care se vorbeşte despre asemena atrocităţi pe post de laudă.
Cutremătoare sunt descrierile ei despre persecuţia religioasă exercitată de slavi în acea vreme: “…..bisericile erau promotori politici puternici în peninsula Balcanică…Biserica ortodoxă cu persecuţiile impotriva evreilor în Rusia şi cu faptele sale în Balcani, ţine recordul mondial al atrocităţilor religioase. Botezurile se faceau prin tortura. Oameni erau aruncati în apa ingheţată a răurilor, după care îi scotau din apă şi îi puneau lăngă jar înflăcărat, pentru a fii copţi, pînă cerau milă şi acceptau să se întoarcă la religia ortodoxă…. Părintele Pali, un franciscan convins, a fost mărcelărit cu baioneta, fiindcă n-a acceptat să-si facă semnul crucii precum ortodoxii … Dupa un timp, când a fost scos din mormănt cadavrul bietului preot, din verificările efectuate nu s-a observat nicio urmă de glonţ, decât tăieturi de cuţite. Spusele muntenegrenilor, cică părintele a fost impuşcat în timp ce alerga, erau minciuni. In Muntenegru şi Sărbia se urla ‘moarte albanezilor’. După părerea mea, pentru asemena atrocităţi şi crime precum şi pentru creştinarea forţată folosita asupra populatiei din Albania, ar fi trebuit să se ridice în picioare si sa se revolte toata Euorpa civilizata, ca să stopeze asemena ferocitate.
Tărani se convertau la religia ortodoxă fiind ameninţaţi de o asemena teroare, ceea ce D-na Durhan povesteste cu durere: “… şi ţăranii englezi se autodeclarau ‘indieni şi piei roşu’ dacă 5000 de barbaţi înarmaţi ii obligau să facă asta, altfel erau exterminati. Mai departe ea explică fenomenul săngeros: cruciadele în aparenţă s-au făcut în numele creştinismului. Temporar ei au împiedicat extinderea turcilor în Azia. De fapt ei erau duşmani bisericilor Estului şi prin comportamentul lor barbar în perioada celei de-a 4-a Cruciade, mai mult au contribuit la deschiderea porţiilor Europei pentru turci, decat la protectia ei.
In operele sale descrie cu precizie şi simpatie portretul fizic şi spiritual al albanezilor, punând-i pe acestia faţa în faţa cu vecinii lor sovinisti:
“….unele naţiuni se deosebesc după religie, albanezii, ca rasă, nu vor să ştie de aceasta. Pentru albanezi, la temelia tuturor se întinde substratul preistoric de piatră, care influenţează mai mult ca orice viaţa lor”.
”… ei au îmbraţişat creştinismul la suprafaţă, aşa cum mai tărziu s-au adaptat musulmanismului…,”
” …….. în mai multe sate muslimane se obisnuieste impărtesirea oualelor roşii de Paşte”
”… Jelladin, nepotul lui Ali Pasha din Tepelena, domnitorul Ohrid-ului, avea soţia creştină, pe care o lăsa să se ducă la biserică numai cu batista pe cap.”
” … albanezii au început să se converteasca la musulmanism ca să fie liberi.” – este vorba de zonele cedate sărbilor, unde au avut loc epurări şi genocide (trad.)
Intrun ziar al aociaţiei slave ”Măna neagră” cineva scria: …trebuie omorăti toţi locuitorii Shkodrei… fiindcă au îndraznit să se opună. Shkodra în acea vreme avea 35 000 de locuitori, iar D-na Durham scria despre oraş…”m-am ataşat de Shkodra dintrodată, caci avea culoare, viaţă, artă, poporul aici era politicos, muncitor şi nu petrecea timpul cu beţii, sau măsurând dus-întors drumurile Cetinei (oraş la Muntenegru). Avea ceva uman si cald”.
Printre altele, scriitoarea a descris şi capitala Muntenegreană:
“…cartierele cele mai murdare din Anglia sunt un lux fata de ceea ce am văzut la ei. Nu au nici apă de băut şi nici de spălat. Întro zi n-am avut ce să beau în afara de zapada cu viermi…”
şi mai de parte: ”.. în Podgorica, m-am întălnit cu căruţaşul albanez Shani, care m-a slujit cândva cu atâta loialitate. M-a dus la casa lui, unde am găsit o diferenţă enormă faţa de casele muntenegrenilor. Era curată ca zapada şi plăcută, albanezii au instinct artistic”.
Bucureşti, 27.07.2011
http://reteaualiterara.ro/forum/topics/fragmente-din-m-rturiile-d-nei?xg_source=activity
———————————————————————–
Piesă literară
Autor Visar ZhitiTradus de Përparim Demi
Dedicat,
Prietenilor nostrii, TOM NDOJA şi SOKOL SOKOLI, unul din Shkodra şi altul din Tropoja, care s-au ridicat primii la revolta noastră, în temniţa politică din Qafe-Bari, şi au fost împuşcaţi. Mai mult, au condamnat şi lagarul, noi eram condamnaţi într-un loc condamnat. – Visar Zhiti
… s-a deschis iaraşi pămăntul… grămezi ca la bombardamente. Bate tărnăcopul peste pietre. Şi mai jos ce bate, vreo inimă ascunsă? Ce sunt aceşte gropi, ale morţii? Nu vor îngropa vieţi întrerupte, ci vor scoate osemintele acestor vieţi. Mormintele memoriei, antimorminte, să spui, umbră şi durere…
…împreuna cu groapa , in cele din urma s-a spart şi pieptul. Gafaitură pietroasă. Un pantof putrezit. Încă unul. Cum se trece în lumea celaltă, descălţat ? Pantofii – temniţa picoarelor.
…mersul rupt. Un os lung cât coşmarul…
… cade în genuchi peste gramada osemintelor. Sunteţi acolo? Numai atât? Tu, tu, eu … nimeni nu mai este acolo…
…eu vă cunosc, ne ştim unul pe altul, am fost împreuna peste sărma ghimbată, la rănd, la foamete mare. Ţipetele voastre s-au ridicat la rascoala noastră, sus ca doi brazi în prăpastia stancii negre. Au ars brazii visurilor…
…îmi vin în faţă feţele voastre printre ceţurile, care apasă ca pămăntul care v-a acoperit, ca pămăntul pe care-l înlăturăm de pe oasele voastre, este şi nu este la fel. Când aruncam pamantul era uitare, acum că-l dezgropăm este amintire. Şi este pămăntul morţii. De unde să fi ştiut că vom vedea craniile voastre ca nisteacuze. Ah, iaraşi oase, trebuie să fie ale braţelor! Putrezită măna, dar de câte ori ne-am dat măna unul celuialt, dezbracat ca o comdamnare, ca biata iubire, ca radiografia intunericului. Uite, aceste oase aici m-au ajutat să ridic pietrele, vagonetă răsturnată, pe care am împinso ca suferinţele, ca sicriele timpului. Braţele voastre ridicate sus peste mulţime încă ne cheamă. Am fost legat cu ele cu aceleaşi catuse. Şi am rămas legaţi. Şi patria.
Nu le pot vedea, înlăturaţi cele doua cranii! Sunt ale voastre, dar nici voi nu le-aţi văzut, imposibil să le vezi…ochii, unde sunt ochii? Ai vostrii, ai nostrii… cunosc acei ochi, acea strălucire instantanee a luminii, care a aprins focul supărării. Ştiu zămbetul vostru, era trist, palid ca o frica deşteaptă, zămbet de om totuşi. Ne dureau fălcile, putrezeau cuvintele, ni s-au mărit pomeţii obrajilor, slăbeam in fiecare zi împreună cu Albania. Ne-aţi imaginat pe noi privind ale vostrii cranii? Asta e libertatea? Spaima rece, durere zgăriată de sărma ghimpată fără sfărşit. Găuri de gloanţe în craniu, de unde picură lumina şi lacrimi. Plănge şi lumina. Dar cum v-au împuşcat aşa? Eraţi cei răsculaţi şi tineri. Cum v-au omorăt, cum? Ce zălog aţi lăsat? Au netezit pămăntul peste voi, ticăloşii! Ca să nu se distingă crima. Corbii zbierau epitafuri în aer.
Noi am ieşit din puşcărie, voi n-aţi putut să ieşiţi din mormănt nici ca fantome. Nici mormănt n-aţi avut. Spiritul albit se apropia de cer, fiindcă uite unde sunt pantofii putreziti. Nu mai trebuiau. Nici pantofi nu erau, doar păcăleli, strămbe şi călcate, la fel ca o conştiinţa. Ei, cum poate fi libertatea fără voi? Tunetele repetă bubuitura armelor. Fulgerele – scheletele lui Prometeu in noapte, doar un moment se aprindeau şi dispareau prometeii ţării mele. Şi pe urmă ploaia, inundaţie epocilor, deasupra pluteau păcatele şi uşi căzute, fotolii, idei, răspunderi, biblioteci. Si groapa voastră umplută cu tăcerea neagră. Voi, n-ati murit, v-au omorăt. Nu e lafel totuşi. Aţi rămas fără moarte, numai cu praful. Nici viată n-aţi avut. Iaraşi numai ca praful. Nici nemurire n-ati avut. La nemurire ajung vieţile ce se unesc, doar dacă nu sunt înterupe de violenţe. Cele doi cranii voastre – două alte lumi.
În faţa lor cutremură lumea noastră. De-aia avem alunecări de pămănt, cutremuri, dar şi noi răsărite, orfane. Parcă curgem din găuri goale ai ochilor…
Iunie 2010
Despre autor:
Visar Zhiti fiul actorului şi poetului Hekuran Zhiti (1911 – 1989). Visar s-a născut în oraşul Lushnja, unde a
terminat liceul in anul 1970. După absolvirea studiilor superioare la Institutul Pedagogic din Shkodra (astăzi Universitatea Luigj Gurakuqi) a fost repartizat ca învăţător în oraşul Kukës. Si-a început activitatea literară cu cateva poezii, pe care le-a publicat in diferite reviste literare.
În 1973 a pregătit pentru publicare o culegere, ”Rapsodia vieţii trandafirilor”. Era perioda celui de-a 4 –a Plenara a Comitetului Central al partidului, în care dictatorul Enver Hoxha a în început o campanie împotriva tineretului admirator al culturii occidentale. Tatal lui Visar a avut un conflict cu autorităţiile şi tănărul poet a devenit brusc una dintre victimele politice ale dictaturii. Era o acţiunea declanşată de partidul comunist pentru a-i intimida pe intelectualii albanezi. Manuscrisul pomenit mai sus, predat spre publicare la editura Naim Frashëri, a fost considerat o creaţie cu ”greşeli grave ideologice”, care deforma realitatea socialistă.
El a fost arestat în Kukës la 8 Noembrie 1979. După comdamnarea lui, venita din partea unui tribunal total politizat, în Aprilie 1980, la 13 ani de inchisoare, a fost trimis în puşcăria din Tirana şi mai tărziu a fost transferat in lagarul monstruos din Spaç. Aici, mulţi dintre condamnaţii care erau împreuna cu el, au murit datorita maltratarii, torturi şi infometare, traume fizice si psihice.
A fost eliberat din puşcărie la începutul anului 1987 şi i s-a ”permis” să lucreaze la fabrica de caramizi din Lushnja. După căderea dictaturii, în 1991, a emigrat în Italia, unde a muncit in oraşul Milano pînă la 1992. Căştigând o bursă din partea fundaţiei Heinrich Boll a plecat în Germania în anul 1993, iari după un an a plecat în America (USA).
La reantorcerea în Albania, a lucrat ca ziarist, iar mai tărziu a condus editura care a planificat publicarea primei cărţi scrise de el. Ceva timp a fost angajat al serviciilor administrative ale parlamentului şi în 1996 a fost ales deputat. După tulburările politice declanşate în Albania în anul 1997, el s-a retras din politica şi a fost numit Ataşat cultural la Ambasada Albaniei din Roma.
Activitatea literară:
Prima carte cu poezii publicată în Tirana (1993) a fost ”Memoria aerului”, în care sunt culese câteva poezii din perioada trăita în puşcărie. Un an mai tărziu s-a publicat ”Arunc un craniu în picioarele tale”. Acest volum deasemenea prezenta 100 de poezi scrise in puşcărie, în perioada 1979 – 1987, care au supraviţuit numai prin memoria autorului. Au urmat multe publicatii, iar acum este considerat unul dintre cei mai mari poeţi albanezi din secolul XX. A scris multe povestiri scurte, culese în două volume şi a tradus în limba albaneză o parte din operele lui Garcia Lorka şi din opera poetului italian Mario Luzi. Amintirile lui din perioada condamnării, ”Drumurile Iadului: Burgologji” (burg = puşcărie în albaneză) au fost publicate în Tirana (2001). În anul 1991 a fost premiat în Italia cu premiul ”Leopardo d’oro” (Leopardul de aur). În 1997 a primit prestigiosul premiu ”Ada Negri”.
Câteva opere publicate:
- Kujtesa e ajrit / Memoria aerului (Tiranë: Liga e Scritorilor, 1993)
- Koha e krisur / Timpul spart (1993)
- Hedh njė kafkë te këmbët tuaja / Arunc un craniu în picioarele tale (Tiranë: Editura Naim Frashëri, 1994
- Mbjellja e vetëtimave /Implantarea trăznetelor (Scoplie: Flaka e vëllazërimit, 1994)
- Dyert e gjalla / Uşi vii (Tiranë: Eurorilindja, 1995)
- Kohë e vrarë në sy / Timpul lovit în ochi (Prishtinë: Rilindja, 1997)
- Si shkohet në Kosovë/ Cum se duce în Kosovo (Tiranë: Toena, 2000)
- Rruget e ferrit: burgologji / Drumurile Iadului: Burgologji (2001)
A mai scris şi,
- Pazari i Këpucarit / Tărgul Pantofarului, tradusă în limba engleză
- Condemned Apple (Mărul condamnat): Poezi alese, traduse de Robert Elsie (Los Angeles: Green Integer, 2005).
Kortezhi pa fund /Funeralii nesfărşite , tradus de Luan Topciu. Bucureşti Leda, 2008.
Bukureti,13.06.2011
——————————————————————————-
Dezvoltarea civilizaţiei
Autor : Albin Kurti
Traducere: Perparim Demi
În epoca colonialismului clasic se considera că civilizarea unei ţări este determinata din exterior. Aceasta presupune că tara respectiva este necivilizată, si ca ii este imposibil să se dezvolte singura, din interior.
Cei din afară, apreciau ţara respectivă, constatând că ea putea să se schimbe numai din exterior. Erau vremurile rasismului şi ale colonialismului, care au împărţit lumea în popoare civilizate şi triburi barbare. Cei civilizaţi aveau o cultură dezvoltată , dar resurse naturale puţine în comparaţie cu nevoile lor crescute. Pe de altă parte, barbarii nu aveau o cultură dezvoltata pe principiile societatii occidentale, dar aveau bogăţii, care se părea că nu le trebuiau. Un asemena contrast a creat mentalitatea celor civilizaţi, care interpretau aceste două situaţii ca fiind complementare mai de grabă decât contrapuse. Adică, cei civilizaţi trebuiau să se ducă la cei necivilizaţi, ca să le dea cultură (care lipsea) şi în schimb, le luau resursele naturale, care le trebuiau lor, precum şi ceea ce localnicii aveau în surplus.
Aşa a pornit procesul colonizării localniciilor necivilizaţi, pe care ii expropriau de bogăţiile ţării lor şi eventual, se înbogaţeau spiritual prin cultura civilizaţiei ocupatorilor generosi. Barbarii plăteau scump civilizarea lor pe seama următoarelor generaţii. Nici localnicii necivilizaţi ai generaţiei actuale nu au duso bine, în timp ce se civilizau. Ei munceau ca sclavi ai celor care au tratat ţara lor numai ca sursă de materii prime şi de forţă de muncă ieftină. Civilizaţia datorata colonizării oricum putea să eşueze ca proiect, dar nu şi exploatarea ţării gazdă, din partea civilizatorilor. Colonizatorii s-au folosit de civilizarea ca să poate exploata coloniile.
Colonizarea punea cultura contra naturii. Civilizatorul avea cultură, iar necivilizatul avea natura. Civilizatorul lua natura necivilizatului în numele culturii. Necivilizatul, întrun fel, se unifica cu natura ţarii lui, care de fapt era luata cu japca de civilizator. Antagonismul între cel care avea cultură civilizată şi cel lipsit de ea, era prezentat ca legitim sub masca exploatarii economice. Cei civilizaţi exploatau în mod sălbatic ”populaţia sălbatică”. Exploatarea economică a devenit cultură, iar cultura s-a transformat în economia exploatării.
Proiectul civilizaţiei coloniale a avut ca rezultat construirea oraşelor dezvoltate în ţara îndepărtată a civilizatorilor, înaintea celor din ţara necivilizaţiilor. In cazul cel mai bun, la ultimii se mai făceau construcţii, atât cât le trebuiau civilizatorilor în ţara necivilizată – în principal infrastructură şi industrie extractivă.
Civilizatorii ţineau democraţia pentru ei, fiindcă erau consideraţi – adică se considerau pe ei însuşi – fiinţe de mana intaia. Necivilizaţii erau pentru ei fiinţe de măna a treia. Pentru popoarele de măna a treia nu se putea aplica, cu atât mai puţin nu se putea garanta democraţia, s-au preferat dictaturi locale. În natură nu există democraţie. Vieţuitoarele naturii sunt condiţionate de natura. La viţuitoare nu trebuia decât să se păstreze un echilibru stabil. Ele au o natură fără cultură, care atunci când apare, în afara mediului ei, devine o cultură nenaturală.
După concepţia colonistilor, civilizarea societăţii poate să vina numai din exterior şi sub nicio formă din interior. Această concepţie teritorializează civilizaţia şi declară utilă hegemonizarea lui teritorială. După această mentalitate, celor care nu sunt civilizaţi, interiorul nu le aduce decât mizerie şi primitivism. Valorile şi ideile, învăţarea şi dezvoltarea vin numai din exterior. Localnicii necivilizaţi sunt incapabili sa contruiasca propria civilizare. Civilizarea este o misiune, iar civilizatorii sunt misionari !
* * *
Acum, dragi cititori, înlocuiţi cuvăntul civilizare din textul de mai sus, cu cuvăntul dezvoltare (des folosit la ora actuală) şi veţi înţelege ce ni se va întămpla un secol mai tărziu. În vremurile noastre se crede ca, dezvoltarea economică a unei tari nedezvoltate poate să vina doar din exteriorul ei, şi sub nicio formă altfel. Acelaşi punct de vedere şi aceaşi abordare, au rămas neschimbate ca conţinut. Civilizaţia occidentala s-a dezvoltat, iar dezvoltarea noastra, a nedezvoltaţilor, nu este civilizată! Aici, termenul civilizare (din perioada colonialistă) este înlocuit cu termenul dezvoltare folosit deseori acum (în perioda neocolonialistă).
Denumirile noi nu presupun si relaţii noi intre cele două tabere.
Prishtinë, 3 maj 2011
———————–
Nota explicativa: Autorul este presedintele partidului Vetvendosja (Autodeterminare) si deputat in parlamentul Kosovei. El
si partidul pe care il conduce, pledeaza pentru unirea Kosovei cu Albania. La inceput, Autodeterminarea a fost o miscare in societatea civila, care s-a transformat in partid anul trecut inainte de alegerile anticipate. Actualmente acest partid detine 14 % din locurile in parlament.
Pentru ideile lui, privind eliberarea Kosovei, el a fost arestat si condamnat de cateva ori de catre regimul Beogradului.
Fiind in opozitie, el nu sustine inceperea discutiilor tehnice intre Kosovo si Serbia, inainte de a fi recunoscuta Kosova de catre Serbia ca stat independent. Deasemena considera ca cererea de iertare de catre Serbia pentru genocidul fata de poporul albanez din 1999, este obligatorie pentru a stabilii relatii bune de vecinitate. In plus Serbia va trebui sa colaboreze si sa raspunda pentru cei 2000 de albanezi declarati disparuti in timpul razboiului, sa inapoieze statului Kosovo fondurile din conturile bancare si sa despagubeasca daunele materiale din perioada razboiului.
—————————————————————————
Civilizaţia albaneză exportata!
Ideile D-lui Albin din articolul ”Dezvoltarea civilizaţiei” sunt corect văzute din perspectiva relaţiilor colonii – colonizatori. Noi albanezii avem specificul nostru, istoria noastră, care nu poate fi comparată cu istoriile coloniilor medievale ale Europei. Din aceasta perspectiva, voi încerca să pun lumină asupra acestor deosebiri , in câteva cuvinte.
O expresie populară spune ”mai bine să ştii decât să ai”. Filozofia acestei expresii populare ne arată nivelul civilizaţiei noastre antice. Ceea ce ţările europene au descoperit în perioada formării coloniilor (medievale), privind schimburile de genul „cultura in schimbul bogăţiilor”, era deja descoperit si pus in aplicare de catre poposul nostru inca din antichitate, din vremea lui Alexandru Cel Mare. Este suficient să pomenim de dinastia Ptolemeilor în Egiptul antic, istoria construirii Romei etc. Nu-i aşa ca patricienii romani se şcolarizau in vestita scoala din Apolonia ?
Necazul este că civilizaţia noastră a fost supusă ocupaţiei barbare inca de la începuturile evului mediu. Aşa ne am transformat întro „colonie” exploatată de catre barbari şi nu de civilizaţi. O altă faţadă a istoriei noastre ne arată că dea lungul timpurilor, state pe care noi însine le-am creat au devinit ocupatorii noştrii; cazul ocupaţiei romane în antichitate sau cazul Greciei în secolul trecut. În mileniul trecut, am fost ţinuţi tot timpul în frău, ca să nu ne dezvoltăm, ni s-a înterzis limba şi ni s-au ars inscrisurile, aproape că ne-a fost ştearsa istoria. Deseori, mai veneau armatele străine şi ardeau pămănturile, devastau satele şi oraşele străvechi. Am luptat, apoi ne am supus, mai rău – după ce am fost ocupaţi, ne am dus la ocupatori şi i-am civilizat. Aşa se explică faptul ca unii dintre împăraţi, papi, regi şi domnitori din diferite tari, au fost şi sunt oameni de ştiinţă şi intelectuali de marcă de origine albaneză. Nu voi da multe exemple fiindcă ar urma o listă prea lungă, totuşi voi pomeni doar câteva cazuri prea cunoscute: Familia Qypryli – a dat 16 viziri Imperiului Ottoman (sec.XVI – XVIII), dinastia lui Muhamet Ali Pasha – fondatorul Egiptului modern (sec.XIX – XX), Ataturk – fondatorul statului Turc (sec. XX), Francesco Krispi – prim ministru al Italiei unite (sec.XIX), Familia Ghica – domnitori ai Moldoveii (sec.XIX), Jan Kukuzeli – muzicologul bizantin care a creat muzica bisericească ortodoxă, Hoxha Tahsini – prim rector al Universităţii Imperiului Ottoman (astronom, fizician, matematician sec.XIX), Sami Frashëri – filozof, istoric, care a elaborat prima enciclopedie a Turciei (sec.XIX), Karl Gega – inginer, proiectantul tunelului Simplon, Alexandër Moisiu – actor german (perioada interbelica) , Vangjel Zhapa – miliardar şi filantrop, sponsorul Academiei Române şi al primei Olimpiade din Grecia (sec.XIX) etc.
Toţi aceşti oameni onorabili din toata lumea, au format state, au investit, au creat averi, au dezvoltat educaţia şi cultura pe pămănturi stăine, şi n-au făcut mai nimic pentru ţara lor de origine. Poporul nostru sub ocupaţie a fost considerat ”ocupatorul” imperiilor, care le-a dat posibilitatea să civilizeze tări străine. Foarte frumos a fost surprins acest aspect de catre scriitorul nostru I.Kadare în romanele lui. Ceea ce noi numim istoria luptei pentru eliberare, este de fapt o istorie plină de lupte între albanezii supuşi şi cu poziţii de conducere, cu cei nesupuşi. Albanezii supuşi, care au făcut carieră în structurile ocupatorului, făceau politica mare, a lumii civilizate iar nesupunerea celaltei părţi a albanezilor, era considerata un act de înapoiere, necivilizaţie, erau catalogati drept rebeli. Aceştia cunosteau capacitatea poporului albanez, fiindcă ei însuşi erau parte din el; ştiau că, dacă ar fi fost lasat liber, poporul albanez s-ar fi dezvoltat rapid, fiindcă avea o inclinaţie naturala pentru aceasta. Dar, vorba poporului ”al tău îţi scoate ochii mai adănc”. De aceea conducatorii Imperiilor (cei de origine albaneza) plăteau vechili autohtoni , ca să ţină poporul în frău, divizat, destrămat. Momentul istoric cel mai clar în această direcţie, este cel când Kara Mahmut Bushati Paşa, domnitorul vilaietului Shkodra, i-a propus lui Ali Paşa Tepelena, domnitorul vilaietului Ianina, în 1780-90 să isi unească forţele împotriva Sultanului, iar Ali n-a acceptat. Dacă şi-ar fi unit atunci forţele, Istambulul ar fi fost azi in Albania, iar despre Grecia nici pomeneală, căci nici nu exista în acea vreme.
Primi care au înţeles cu claritate situaţia naţiunii albaneze au fost reneşcentistii noştrii (sec.XIX), care au preluat sarcina creării statului albanez. Ei au înţeles că renaşterea limbii, dezvoltarea culturii şi educaţiei, unirea intregii natiuni, reprezenta singura cale. Stradania lor a dat roade, doar parţial, fiindcă ne am trezit cam tărziu. Ar fi trebuit să începem cu un secol înainte. Momentul eliberării Greciei era o bună ocazie pentru crearea statului albanez independent, dar am pierdut, ne am destrămat, am preferat sa punem religia înaintea naţiunii. Aşa că, victoria noastră impotriva Osmanilor a fost preluată de catre alţii – de Patriarhia Atenei, care ne-a helenizat prin intermediul practicilor religioase in limba elena (inventata chiar de catre călugării ei in sec. IX – X), pe care le-au „exportat” din Fanar catre Albania de sud.
Cine ştia mai bine decât albanezii că ”unirea face forţa” şi cine mai bine decât albanezii cunoasteau consecinţele politicii ”divide et impera”. Aceasta a fost metoda prin care natiunea albaneza a fost strivita , din antichitatea noastră glorioasă şi până astăzi. Ne-a divizat religia, fapt ce a facut posibila crearea Greciei, aşa a fost preluat şi Kosovo , si ar mai fi alte exemple dureroase. În cazul Kosovei, după a doila război (în 1944), conducerea partitului comunist albanez a renunţat la cauza naţională, ca să devin internaţionalişti (comunişti). De ce nu s-a intamplat şi invers? De ce n-au devenit sărbo-croaţii internaţionalişti, iar Kosovă sa fie ramasă unită cu Albania de azi ?
Ceea ce se întămplă astăzi, cu luptele dintre partidele politice în Albania, Kosovo şi Macedonia, este o continuare, si nu un început. În Europa vom intra, nu spun să nu întrăm, fiindcă toţi suntem europeni de când ne ştim (cultura albaneza se afla la temeliile culturii europene), dar să intrăm uniţi. Să mergem în Europa asa cum trebuie, ca şi la o nuntă, spălaţi, pieptănaţi, îmbrăcaţi, chiar şi cu daruri; dar în primul rănd invitaţi, cum ne este onoarea şi cum meritam locul – numai aşa vom fi respectaţi.
Dr.Përparim Demi
Bukuresht, 04.05.2011
———————————————————-
MORTEA RUSOAICEI
(Poveste de Ismail Kadare)
Nina F. din Moscova. Casatorita in 1959 cu un ofter albanez. Dupa cuvintele te iubesc, a continuat cu plimbarile in parcul Gorki, telefoanele din cabinele acoperite de zapada, plangerile sa nu ma uiti, etc.etc. pina la: cetateana Nina F. accepti ca sot pe A.D. si pe urma subsemnarile, schimbul de inele, venirea pentru luna de miere in Albania.
Acum ea este intinsa in sicriu in mijlocul camerei apartamentului, la mii de kilometrii departe de tara sa. De ani de zile n-a primit nicio scrisoare de la ei, (scrisorile erau rare dupa ruperea relatiilor si in ultimi ani aproape s-au interupt). Ea n-a stiut exact cine a murit si cine mai era viu din familia ei, asa cum nici ei nu vor afla niciodata daca ea a murit cu adevarat, si cu atat mai putin anul mortii.
In jurul sicriului o gramada de femei plang intro limba straina. Sunt surorile ofiterului, deja batrane. Datorita batistei cu flori, cu care i-au legat capul, ea seamana si mai mult a rusoaica si inca mai trist o face acest plans intro limba straina.
Rar a fost plansa o femeie cu atatea hohote de catre cumnatele ei. Acesta este un gand care, si daca nu se spune cu voce tare, se simte indata. Asa cum se simte explicatia pentru aceasta: plang in primul rand singuritatea ei. Cu siguranta si pe a lor.
In dreapta sicriului, in spatele femeilor se ridica un etajer cu carti. Printre titluri, ies in evidenta cartile care vorbesc despre ruperea cu Uniunea Sovietica, in principal carti politice ale conducatorului tarii. Intre ele si femeia rusa intinsa in sicriu , este plansul femeilor.
Ora inmormantarii se apropie. Miscarea in apartament devine mai agitata, este adus capacul sicriului, se aud cuiele care-l inchid. Apoi autobuzele cu oamenii indoliati merg spre cimitirul vestic al orasului.
Este o zi ploiasa, cu umezeala. Totusi niciunul nu pleaca mai devreme de la groapa. O femeie, membra a Frontului de Bloc, tine un scurt discurs, unde spune ca Nina F. a fost o mama si sotie buna si o lucratoare onesta, care in munca si viata ei a avut in vedere mereu invataturile Partidului si conducatorului ei.
Niciun cuvant despre nationalitatea ei, nationalitate care i-a dat cea mai mare singuritate care poate fi imaginata.
La revedere, Nina!
Aceste erau singurele cuvinte naturale pe care le-a spus membra Frontului.
Iar mai naturale decat ele este zgomotul din caderea pamantului si pietrisului asupra sicriului, cu limbaj universal, mult mai intelegibil decat al oamenilor, cu toate ca mormantul nu i s-a dat in pamantul larg rusesc, ci in cel ingust albanez, care abea ajunge pentru mormintele alor lui.
Decembrie 1985
Ismail Kadare, Povestiri ”Furtul somnului regal”
Tradus din rusa: Nikolla Sudar
Tradus in romana: Demi Perparim, Dec.2010
Publicat in ziarele ! Periodicul Sankt-Peterburg” si ” Cronica literara” (Moscova).
—————————————————
Din cand in cand apar in mas media europeana discutii privind istoria Balcanului. Cea mai fierbinte tema este disputa vechie intre greci si albanezi, Egzista o confuzie mare asupra originei, apartenentei, popoarelor din aceasta zone sudica a Balcanului. Iterpretarile sunt care mai de care. Multi pseudo istorici au creat (prin falsuri) imaginea helenista a populatiei locale din sudul Greciei pentru a veni in sprijinul ideologiei adoptata de Fanariotii si Patriarhia Fanarului. Marilor puteri (Franta, Anglia si Rusia) le-a convenit aceasta teorie cand se pregateau sa imparte teritorile Imperiului Osman din Balcani.
Acum confuzia este asa de mare, si este greu sa accepti ca toata istoria servita in secolul XX nu este altceva decat un produs a politicii, a intereselor gjeopolitice. Prin comparatie putem spune acelasi lucru despre teoria falsa a originii latine a limbi romane si poporului roman. Teorie pe care academicieni de azi le e greu sa renunta si sa accepta ca tot ce au scris pana acum este un fals. Documentele care dovedesc clar originea traca (cu o vechime de mii de ani ca popor si cultura) sunt neglijate, puse deoparte, intarzise. Teoria latinitatii inventata de intelectuali in sec.XIX a fost o idee naiva si proasta pentru a dovedi natura lor occidentala pentru a obtine sprijinul politic marilor puteri in perioada unirii si crearii statului Român. Intrebarea putea fi pusa: Ce, tracii erau mai putin occidentali decat latinii? Au contribuit mai putin in formarea culturii europene?
Cred ca istoria Europei de Sud-Est trebuie rescrisa placand pe fapte si nu pe interese politice. Va recomand sa cititi un material tradus despre acest subiect.
Substanta ne-greaca a grecilor din Grecia
Substratul Greciei moderne este albanez
Autor : Salih Mehmeti
preluat de la http://www.pashtriku.org
Obsesia bolnava a Greciei pentru a-si insusii nu numai prezentul dar si trecutul antic este descrisa si de ziarul New York Times (1994) care se refera la pozitia Greciei ca la o ‘isterie pentru istorie’. Iar un diplomat necunoscut occidental, citat in New York Times (1995) a descris pozitia Greciei ca fiind “complet irationala”. Strigatele isterice ale trupelor speciale ale marinei Greciei, care in timpul paradei din 2010 spuneau “grec te nasti, grec nu poti deveni” este caraghioasa si in acelasi timp este un indicator ce ne arata ca ideologia greaca de azi habar n’are de semnificatia din antichitate a termenului “grec”, care sub niciun mod nu trebuie confundat cu cel de azi.
Mantra exprimarii etnonationale din Grecia are la baza crearea mitului modern asa numitei “continuitate neintrerupta” istorica si culturala, unde grecii de azi nu sunt altceva decat drept urmasii lui Pericle, Platon si Solon. Se ajunge azi pina acolo, incat in Grecia ‘Bizantina’ se canibalizeaza si eretizeaza verbal apartenenta albaneza. Cu un secol inainte nu era asa.
Harta Balcanului,
nu se vede Grecia nicaieri.
Albanezii in teritoriul care azi se numeste Grecia.
‘The Atlantic Monthly’ scria: “…. nu exista nume mai nobile si mai de onoare in Atena, nu exista familii cu influenta mai mare in cercurile politice, ca cele ale conducatorilor albanezi in razboiul din 1821, cum ar fi Tombazisi, Miauli si Kundurioti” (1882:31).
Intr-adevar, inceputul Greciei moderne este complet albanez. Oricare scriitor cronicar sau istoric din secolul nouasprezece, sublineaza in mod regulat fatada albaneza a celei care azi se numeste Grecia.
C.M.Woodhouse scrie: “…. ma mira faptul ca acei conducatori ai apararii libertatii Greciei din acel timp, in majoritatea lor nu erau greci”
Dupa antropologul Roger Just, majoritatea ‘grecilor’ din secolul nouasprezece, nu numai ca nu se cheamau heleni (aceasta eticheta au invatato mai tarziu de la intelectualii nationalisti), dar nici nu vorbeau greceste, in general se vorbea in diferite dialecte ale limbilor albaneze, vlaha (armani) sau slava.
Misha Glenny, un cercetator american al Balcanului, pune in evidenta ca filohelenii din America, Britania si Europa occidentala clamau un stat liber grec; aceasta a fost o incercare romantica pentru a readuce in viata cultura helena a trecutului. Putini printre ei cunosteau schimbarile majore petrecute pe pamantul oraselor – state antice. Multi dintre ei au fost dezamagiti rau de lipsa similaritatii fizice cu helenii – asa cum era imaginata intruchiparea lor clasica.
Natiunea greaca a fost creata de catre Franta, Anglia si Rusia!
Nu a existat niciodata o natiune greaca, aceasta a fost create de marile puteri, Franta, Anglia si Rusia in colaborare cu Fanariotii si biserica ortodoxa, in sec.XIX. In acest cadru, chiar statul Grec este un produs al celor numiti mai sus.
Cine erau Fanariotii?!
Fanariotii erau o patura intelectuala compusa din diferite etnii ale Balcanului care foloseau limba Bisericii Ortodoxe (inventata tot de biserica bizantului, sec.IX) pentru invatatul lor. Era tocmai aceasta patura multietnica, care a format nucleul ideologic al helenismului. Teritoriile care astazi se numesc Grecia, in sec.XVIII – XIX, erau locuite in cea mai mare parte a lor de albanezi. In perioada 1821 – 1829, albanezii din Peleponez si cei din Atika etc., au luptat pentru eliberarea pamanturilor de sub ocupatia Imperiului Osman. Aceasta lupta de eliberare a fost exploatata de catre Clerul ortodox si de Marile Puteri pentru a crea un stat independent, pe care l-au numit Grecia.
Cand a fost creata Grecia, nimeni nu a intrebat populatia de etnia pe care o avea, si astfel au fost numiti cu totii automat “populatia greaca”. Aceasta denumire i s-a dat poporului albanez si altor minoritati care locuiau in regiune, in asa fel incat puteau fi identificati mai usor cu grecii antici.
Misha Glenny, in “The Balkans, Nacionalizm, War and the great powers”, pagina 26 scria: “… ani in urma, conceptul statului grec (produs al marilor puteri) nu a existat niciodata. Grecii nu stiau ce erau”. Mai mult, dupa antropologul Roger Just, majoritatea “grecilor” din sec.XIX, proaspat eliberati de sub ocupatia turca, nu numai ca nu se numeau heleni (titulatura inventata de Fanarioti – Sh.B. ), dar nici nu vorbeau greceste, vorbeau in limba albaneza, vlaha (aromana) si slava.
Iliricum se intindea si in Grecia de azi, creata de marile puteri.
Cine a creat ideologia helena, identitatea mitica greaca?!
Cercetatorul Vamik Volkan, la “Blood Lines form Ethnikc Pride to Ethnic Terorism”pagina 121-122 spune: “britanicii, francezii si rusii doreau ca identitatea grecilor moderni sa fie helena, ca sa raspunda nostalgiei europene pentru restaurarea civilizatiei precrestine helene”. Intre timp, in studiul “The Greece Might Still Be Free” scrie ca “grecii moderni aveau posibilitate sa descopere singuri ce erau si sa hotarasca dupa aceea cum sa fie numiti ei si tara lor. Lumea de afara (marile puteri) a decis in locul lor, pentru ca ei sa fie numiti greci si tara lor Grecia”.
Adica, helenismul nu este o entitate etnica si nicio identitate nationala, ci o ideologie al carei scop este sa converteasca toate etniile de acolo in greci. Acestia au fost numiti heleni, iar filozofia : helenista.
Nu exista nicio harta antica, si nici medievala, in care sa fie stipulata denumirea Grecia, chiar si in sec. XVII – XIX se foloseau denumirile din Grecia antica. Deaceea, sub haina ideologiei helene (ca sa faca legatura dintre antichitate si epoca moderna) au fost create o natiune si un stat artificial (alcatuit din nationali albanezi si altii asimilati), denumit Grecia.
David Holden, autorul cartii ”Greece without Columns: the making of the modern Greeks” afirma : ”pentru mine, filohelenismul este o problema de dragoste cu un vis care imagineaza ”Grecia” iar ‘grecii’ nu au un loc actual al sau ca un popor adevarat, dar au niste simboluri de o perfectiune imaginara” (1972:12). Mai departe continua: ”…statul – natiunea greaca era o fabricatie a interventiei politice occidentale – ideea fatala – cum a numito Arnold Toynbee, exclusiv un nationalism occidental care lovea traditiile multinationale ale lumii din est. Ridicat la o scara teoretica, era un copil al Renasterii si Rationalismului occidental”.
Cine au fost acesti majoritari non-greci, care in mod continuu sunt observati de aceiasi occidentali si care au alcatuit “natiunea” greaca???
George Finlay, unul dintre istorici filohelenisti inflacarati, care a participat cu arma in mana la rascoala din 1821 – 1831, da o imagine albaneza aceleia care mai tarziu s-a numit Grecia: ”Maratona, Platsea, Leuktra, Salamisi, Mantinea, Ira si Olimpia, acum sunt populate de albanezi si nu de greci. Chiar si pe strazile Atenei, capitala regatului grec de un sfert de secol, inca se aude copiii vorbind albaneza in tmp ce se joaca in apropierea templului Tezeu-lui” (Istia revolutii din Grecia 1861).
Alti autori pun in evidenta majoranta albaneza in populatia oraselor principale ale Greciei acelor timpuri. Edmond About scrie in 1855: “Atena, acum 25 de ani, nu era altceva decat un sat albanez. Albanezii erau si inca sunt cei care constituie aproape toata populatia Aticii; printre cele trei categorii ale capitalei, sunt sate unde limba ”greaca” a lor abea se intelege.”
Consulul Frantei – Puqueville vorbeste despre majoranta albaneza a Aticii.
Henry A. Dearborn scrie in 1819: “Elfis, aflanduse in drumul intre Megara si Atena – un sat sarac locuit de albanezii”. Cu alte cuvinte, bazandu-ne pe descrierile lu G.Finlay si F.Martin, albanezii populau toata Atica si Mesenia, partea cea mai mare a Beotiei, tot Salamisul, Korintul, Argolisul, si alte regiuni interiore ale Moreei (Peleponezul).
Albanezii au luptat, iar marile puteri au castigat Grecia!
John Hobhouse (1809), contemporan cu Bayron, vorbind despre intinderea Pasalacului lui Ali Pasa din Janina, spune ca in sud, referindu-se la o parte a Tebei, toata Negroponta (Eubeea), Livadia, Atica, zonele din jurul golfului Lepantos (Korintului) si a Moreei (Peleponezul), apartineau unuia dintre fii lui.
Sami Frasheri in enciclopedia lui multi volume “Kamus Al-alam”, la capitolul – elemente biografice ale albanezilor renumiti, scrie ca fii lui Ali Pasa, respectiv Veli Pasa si Muhtar Pasa erau numiti ca Mytesarifi ai Atenei (Muhtar) si Moreei (Veli).
Acest fapt dovedeste ca zece ani inaintea formarii Regatul Grec, ea se numea Albania nu numai din aspectul politic dar in mod special cel etno-lingvistic. Exista nenumarate documente etnografice ce apartin timpului, care evidentiaza caracterul albanez al locutorilor zonei unde a fost creat acest regat numit Grecia.
Jakob Philipp Fallmerayer, calatorind prin Grecia, a intalnit in Atika Beoti, iar intro mare parte a Peleponezului – albanezi, care nu intelegeau nicio boaba greaca. “Daca cineva numeste aceasta tara Albania Noua, scrie autorul, va da numele ei adevarat”. Pentru el, aceste provincii ale Regatului Greciei sunt asa de legate cu helenismul, cat sunt scotieni in muntii Kandaharului si Kabulului din Afganistan.
A.Vasilev autor al unor volume intregi despre Imperiul Bizantin scrie: ”cu toate ca teoria lui Fallmerayer in general este exclusa, si in zilele noastre este adevarat ca o mare parte a insulelor din Arhipelag si aproape toata Atica, inclusiv si la Atena – traiesc albanezi”. Tocmai, acest popor luptator (despre care vorbesc cu admiratie europenii timpului) va fi avangarda rascoalei care a incoronat o Grecie independenta. ”Kundurioti – scrie Misha Glenny – cea mai puternica familie de navigatori din insola Hidrei de origina albaneza, a condus un grup important al luptei pentru eliberarea tarii”.
Woodhous precizeaza ca cel care conducea rezistenta din nordul golfului Korintului era ‘suliotul Marko Bocari urmat de o majoritate de albanezi‘.
Lord Bayron, in timp ce cauta fapte contemporane pentru a arata ca spiritul helenic n-a disparut, s-a adresat tocmai albanezilor sulioti. In perceptia europeana de atunci, helenii antici care au iluminat civilizatia Europei, erau vazuti ca albanezii acelei perioade.
David Roessel zice : ‘…..cind Disrael (primul ministru britanic) a facut grec eroul albanez Skanderbeg in nuvela lui – Ridicarea lui Iskander (1831), el nu a incercat sa revizuiasca istoria sau sa elimine identitatea albaneza. El pur si simplu nu vedea greci si albanezi ca termeni care se excludeau unul pe celalalt‘.(cartea – In Byron’s Shadow:Modern Greece in the English and American Imagination).
Aici este de remarcat afirmatia sincera si legitima a profesorului grec Niko Dimous la un intreviu acordat pentru New York Time :’Noi vorbeam albaneza si ne numeam pe noi insine – romǎ (ro-më (alb) = sa mai traiesti) , dar mai tarziu Winkelman, Gate, Victor Hugo, Delakroiks ne-au spus – nu , voi sunteti heleni, urmasii directi ai lu’ Platon si Sokrat-, si asa ne-am facut‘ (23 iunie 2009).
Regele Otto I cu fusta albaneza.
In afara celor spuse mai sus, in cronicile razboiului pentru eliberarea Greciei, eroii, capitania si soldatii erau albanezi. Despre aceasta vorbeste si faptul ca imediat dupa razboi, in timpul regelui bavarez Otto I, imbracamintea emblematica albaneza – cu fusta, a fost adaptata ca imbracaminte oficiala a Greciei, care este folosita chiar de catre garda militara de azi. De aceea, steagurile laudaroseniei grecilor sunt un indicator al falsitatii pretentiilor pe care le au.
Sensul ne-grec al numelui ‘Grec’
Insusi originea termenilor ‘Greci’ si ‘Grec’ este ilira. Majoritatea istoricilor contemporani afirma ca termenul ‘Grec’ este fara dubii legat de numele ‘ Graikhos’ ( Γραικός) pe care l-a pomenit primul Aristotel (Meteorologica I. Xiv), studiile au aratat ca acest nume se folosea de catre iliri pentru a deosebii Dorieni din Epir (pentru care se accepta in mediul istoriografic mondial ca aveau partial caracter iliric) de Graii, nume autohton pentru o populatie din Epir.
Irad Malkin (1998), istoric de la Universitatea din Tel-Aviv , spune ca termenul ‘Graikoi’ s-a raspandit in sudul Italiei de catre Ilirii si Mesapi (Irad Malkin: The returns of Odysseus – colonization and ethnicity).
Henry Welsford (1845) spune ca ‘ pellasgii’ au fost cei care au adus numele ‘Graikoi’ ( Γραικόi) in Italia, in acest timp, Wilhem Ihne (1871) credea ca acest lucru a fost facut de Epirioti. In acest caz, unicitatea pellasgo-iliro-epiriota este de netagaduit, tocmai datorita confuziei continue a cercetatorilor insusi, fata de istoria Pellasgilor, Ilirilor si Epiriotilor.
George Grote in Istoria Greciei, zice ca ‘Graikoi’ erau un popor Ilir, al caror nume presupunea ‘munteni’ (George Grote: History of Greece).
Osborn William Tancock (1874) spune ca Graecii era un trib mic asezat pe litoralul Ilir. Mai tarziu romanii vor chema toti helenii antici cu denumirea generala – Greci sau mai concret ‘Graeci’.
Leonard Robert Palmer (1988) spune raspicat – numele ‘Graeci’ este Ilir, iar Eric Patridge (1977) il considera de ‘origine pellasge’.
Malte Brun (1829) in timpul cercetarilor lui pentru a demostra ‘structura helenica’ a limbii albaneze spune ca ‘Graia’ (Γραία) se explica prin cuvantul albanez ‘Grua’. Si profesorul literaturii grecesti de la Universitatea din Palermo, Xhyzepe Krispi (1831) sustine descifrarea propusa de Malte Brun: ‘ Γραία’ se numea femeia batrana, dar poate sa semnifice foarte bine si pe doamna casei (gospodara), in sensul femeii cu experienta. In orice caz cuventul Grua este un cuvent foarte vechi.
Nicholas C.Eliopoulos (2002) afirma ca, in perceptia romana, prin ‘Graeci’ se identificau cu identitatea lor matriarhala. Aceasta se intareste si prin marturiile bogate ale autorilor greco-romani care povestau ca in lumea Iliro-Epiriota exista un respect deosebit pentru genul feminin, in mod deosebit pentru sotie. William Ridgeway, istoric britanic spune ca Aristotel avea in vedere ilirii cand spune ca popoarele de luptatori si militari, in afara de Celti, au fost sub dominatia femeilor. Iliri erau sub gineokratie ( dominatia femeilor) in secolul al treila inainte de Hristos, asa ca nu trebuie sa ne suprinde ca cel mai important monarh ilir a fost femeie. Aceasta era Teuta, regina ilira care in 228 inainte de Hristos i-a ucis pe solii trimisi de Roma.
In ‘Encyclopaedia Britannica’ (1911) se afirma la fel: ‘se pare ca femeile din Iliria au avut o pozitie inalta in societate si aveau chiar putere politica’. Marturia a Pseudo-Skylaksi la ‘Periplus’ (21) despre faptul ca liburni se supuneau puterii femeilor este interpretat de un sir de cercetatori contemporani ca un fel de matriarhat. Iar Stipceviq (1974) crede ca avem de a face cu ‘ramasitele unei institutii antice, radacinele careia trebuie cautate in perioda preindoeuropeane’.
Strabon, in scrisurile lui (7.7.12) vorbeste de o casta de preoti ai Dodonei pellasgice(perioada prehelena), unde preotese erau trei femei (ὕστερον δ’ ἀπεδείχθησαν τρεῖς γραῖαι, ἐπειδὴ καὶ σύνναος τῷ Διὶ προσαπεδείχθη καὶἡ Διώνη.
In cadrul legendelor pellasgice, mai ales in legenda lui Perseu, se pomeneste de trei zeite, numite GRAIAI, care in imaginatia mitologica se prezentau ca femei batrane, nascute batrane. Pentru a-i da legitimitate stiintifica etimologiei mai sus mentinute, unde ‘graia’ se suprapune cu ‘grua’ in albaneza, ne serveste destul textul lui Strabon (VII,2) care spune ca in limba molosilor si thesprotilor, batranele se numeau ‘ γραίας πελίας‘ (graias pelias). Cu alte cuvinte, descifrarea definitiva a numelui Grek – ‘Graikoi’ este legata de cuvantul iliro-albanez ‘gra plaka’ ca o referinta directa pentru cultul mamei si al sotiei in lumea antica pellasgo-Ilira.
In multitudinea dialectala a limbii albaneze, gasim corespondente pentru γραίας cum ar fi de exemplu gra(in plural), graria, granimi, etc. Si mai tarziu cu etnonomul ‘grec’ sau ‘greci’ erau subintelesi in mod substantial albanezii. Un exemplu clar a fost atunci cand o localitate ‘Piana del Greci’ din Palermo in Sicilia, era locuita permanent de albanezi din ritul ortodox. Mai tarziu in jurul anilor 30 din secolul trecut, denumirea localitatii s-a schimbat in Piana degli Albanesi (Hora e Arberesheve).
——————————–
Tradus de Perparim Demi:
Nota tr.
Cat de putin stim despre adevarata istorie, ne-am obisnuit cu politica, cu interesele lor si cu minciuna, si am uitat sa punem intrabarea – ce este real din tot ce ni se spune???.
Steagul Greciei nu reprezinta nici un simbol al culturii stavechi a Balcanului, este pur si simplu crucea bisericii ortoxe bizantine, iar culoarea bleu se trage tot din Bizant . Imbracamintea popular a grecilor (daca scoatem din socoteala pe cea a albanezilor si a vlahilor) nu poarta nici un semn al popoarelor stravechi din regiune. Muzica greceasca iti aduce aminte de curtea imparatilor bizantini, cand se stie ca muzica autohtona este celebra polifonie, pe care o gasim in toate variantele la folclorul albanez. In muzeul Londrei si la Louvre, toate picturile realizate de celebrii pictori occidentali, care au calatorit in regiunea Greciei in sec. XVII – XIX, reprezinta numai personaje istorice albaneze sau dansatori si razboinici din Epir.
O picture realizata in epoca respectiva
O imagina clara care a fixat cine lupta pentru eliberarea Greciei
Ce au facut ei, nu are decat un nume: furt de istorie, furt de folclor, furt de identitate nationala!!! Si ca sa faca aceasta helenizare au apelat la cele mai crude metode – crime, epurari, deportari, genocid, care au durat un secol.
Totul a plecat de o idee romantica, a unor intelectuali occidentali pasionati de literatura antica – filohelenii.
Info – wikipedia:
Regatul Greciei (limba greacă: Βασίλειον τῆς Ἑλλάδος, Vasíleion tīs Elládos) a fost un stat înființat în urma prevederilorConvenției de la Londra din 1832 a Marilor Puteri – Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Monarhia din iulie Franceză șiImperiul Rus. Statul a fost recunoscut internațional prin tratatul de la Constantinopol, Imperiul Otoman aceptându-i independență totală. Regatul Greciei a fost urmașul Guvernului provizoriu grec al primei Republici Elene, stabilite în timpul războiului de independență al Geciei. Regatul a durat până în 1924, când a fost abolită pentru prima oară monarhia și a fost proclamată a doua Republică Elenă. Momarhia a fost restaurată în 1935, și a durat până în 1974, când, la sfârșitul perioadei de șapte ani de dictatură militară, a fost abolită monarhia pentru a doua oară și a fost proclamată a treia Republică Elenă.
Grecii s-au ridicat la luptă împotriva Imperiului Otoman în 1821 și au continuat lupta până în 1829. Grecia a fost condusă de contele Ioannis Kapodistrias până în 1831, când contele a fost asasinat. Din 1831, Grecia s-a scufundat în luptele unui război civil. În acest moment, Marile Puteri au hotărât să transforme Grecia în regat. În timpul Conferinței de la Londra din 1832, Regatulu Unit, Franța și Imperiu Rus au oferit tronul princepelui bavarez de 17 ani Otto din casa regală de Wittelsbach. Otto era minor în momentul în care a ajuns în Grecia, și de aceea a fost instituit un consiliu de regență, care a condus țara în numele monarhului până în 1835. După această dată, Otto a început o perioadă de conducere absolutistă, principalii săi consilieri fiind conaționali bavarezi. În acele vermuri, chiar și monarhul se autointitula „consilier șef”.
Bucuresti
11.08.2010
Epiriotul's Blog 